Ce a măsurat Danemarca, și ce nu

Comanda

Danemarca a permis arcul din 1999, dar numai la căprior, vulpe, iepure și gâscă. Ca să hotărască dacă îl deschide și la cerb, lopătar și sika, Agenția daneză de mediu a comandat Universității Aarhus două rapoarte: unul în 2021, altul în 2022. Amândouă sunt publice și se pot citi.

Ce a ajuns în presa de specialitate din ele e o cifră: 94% dintre animale recuperate. Cifra e reală. Problema e că e singura care a călătorit.

Ce s-a măsurat

Primul raport a strâns 140 de cerbi și lopătari, tras cu arcul între 2018 și 2021, confruntați cu registrul danez al câinilor de urmă, plus o trecere sistematică prin literatura de specialitate.

Al doilea raport a mers până la 282 de trageri, în perioada 2018–2022, și a adăugat două lucruri pe care primul nu le avea: un chestionar trimis conducătorilor de câini de urmă și o expertiză medico-legală despre ce face o săgeată într-un corp, față de un glonț.

Autorii spun despre propriul material că e cel mai cuprinzător strâns vreodată în Danemarca pe tema asta. Și tot ei adaugă, în primul raport, o rezervă pe care n-am găsit-o în niciun comunicat: confruntarea cu registrul câinilor de urmă arată că materialul conține o serie de erori și lipsuri și nu e neapărat reprezentativ pentru vânătoarea cu arcul.

Ce înseamnă cei 94%

Textul e precis, și precizia contează. Din totalul tragerilor, în 266 de cazuri — 94% — animalul a fost găsit, iar dintre acestea în 235 de cazuri a fost găsit mort. În 55 de cazuri, adică 21% din totalul tragerilor, s-a chemat câinele de urmă; dintre acestea 26 s-au încheiat cu găsirea animalului și 29 fără.

Deci: nu 94% ucise pe loc, ci 94% găsite. Și, la una din cinci trageri, a fost nevoie de câine — iar mai mult de jumătate din căutările acelea s-au terminat fără animal.

Rănirea

Amploarea rănirilor, definite ca animale lovite care nu sunt regăsite, e calculată la 8% în primul raport și la 8–9% în al doilea. Primul spune că e mai puțin decât în unele studii străine și mai mult decât în altele; al doilea, că se potrivește cu nivelul din alte studii despre vânătoarea cu arcul.

Ambele rapoarte adaugă imediat aceeași frază, și ea e cea care lipsește din orice dezbatere: nu există un material utilizabil pentru compararea riscului de rănire la vânătoarea cu carabina. Cei 8–9% nu au termen de comparație. Cine îi folosește ca să arate că arcul e mai prost decât carabina folosește o cifră fără pereche.

Un singur lucru apare în amândouă ca tendință: vânătorii cu experiență rănesc mai puține animale decât cei fără experiență.

Ce iese mai prost decât la carabină

Aici rapoartele sunt limpezi și nu e în favoarea arcului.

Distanța de fugă — de la locul unde stătea animalul în clipa tragerii până unde a căzut — e mai lungă la arc decât la carabină. Primul raport folosește cuvântul considerabil. Datele daneze se potrivesc cu cele din alte țări, Finlanda inclusiv. Distanța crește cu talia animalului, la fel la ambele arme.

Registrul câinilor de urmă arată și urme mai lungi, și o probabilitate mai mică de a găsi animalul la vânătoarea cu arcul decât la cea cu carabina.

Conducătorii de câini, întrebați direct, spun unde e diferența: la loviturile din afara regiunii inimă-plămâni. Acolo căutarea la arc se complică, urma se lungește și șansa de a găsi animalul scade. Mai mulți dintre ei descurajează tragerile care nu sunt orizontale.

Ce spune medicul legist

Expertiza din al doilea raport compară balistica terminală a săgeții cu cea a glonțului. Concluzia expertului e mai reținută decât rezumatul raportului care o cuprinde: pe baza literaturii medico-legale și a propriilor cercetări nu se poate documenta o diferență decisivă între cele două arme în privința timpului de supraviețuire și a durerii. Timpul de supraviețuire după o săgeată trebuie presupus a fi marginal mai mare.

Despre durere, expertul începe prin a spune că nu se poate cuantifica obiectiv, nici la animale, nici la oameni, și continuă cu o presupunere: o leziune tăietoare, fără creșterea de presiune pe care o produce glonțul în organele din jurul canalului, provoacă probabil mai puțină durere.

Merită reținut că e o presupunere argumentată, nu o măsurătoare.

Concluzia care contează

Trecerea prin literatură din al doilea raport ajunge la o propoziție care ar trebui să stea la începutul oricărei discuții despre subiect: nu există studii care să lămurească într-un mod sigur științific eficiența vânătorii cu arcul, nici în absolut, nici în comparație cu alte forme de vânătoare. Autorii spun că același lucru rezultă din studii recente de literatură din Norvegia, Suedia și Germania.

Iar imediat după, întorc întrebarea acolo unde nimeni n-o pune: mai mulți cercetători cer o bază științifică pentru evaluarea eficienței vânătorii cu carabina și cu arma cu alice, care astăzi se folosesc ca urmare a convenției, și nu a unor criterii de eficiență stabilite științific.

De aici vine și recomandarea lor: fiecare tip de armă să fie evaluat în sine, nu doar prin comparație, fiindcă modul de acțiune și balistica terminală diferă.

Ce a făcut Danemarca cu asta

A deschis vânatul mare pentru arc de la 1 ianuarie 2024 — dar nu simplu. Ordinul danez al armelor cere la cerb, lopătar și sika 80 de jouli de energie și o săgeată de 33 de grame, vârf fix cu cel puțin trei lame și 25 mm, iar la § 6 obligă vânătorul să raporteze digital fiecare tragere, nimerită sau nu, cu specia, tipul de arc și de săgeată, forma de vânătoare, locul, ora, dacă s-a chemat conducător de câine de urmă și descrierea tragerii.

Asta e ce se poate spune fără să adaug nimic de la mine: măsurătoarea nu s-a oprit când s-a dat permisiunea.

De verificat mai departe

• Evaluarea primei perioade daneze, 1999–2004, la căprior, citată în rapoarte, dar pe care nu am citit-o.
• Raportarea din 2023–2025, adunată sub obligația din § 6, anunțată pe pagina proiectului.
• Studiile recente de literatură din Norvegia, Suedia și Germania, citate în al doilea raport.

Read this article in English