Ce măsoară Ashby, și cine îl citește

Două biblioteci

Federația daneză a vânătorilor cu arcul ține, pentru cine se pregătește de proba de arc, o listă de lecturi. Sunt șapte documente. Patru sunt ce te-ai aștepta: legislația, rapoartele comandate de stat despre eficacitatea arcului, o notă a institutului veterinar. Al cincilea e o teză de medicină legală germană. Ultimele două sunt rapoarte semnate de Ed Ashby.

Am căutat numele acesta în tot ce citisem până acum pentru ghid: avizul consiliului suedez din 2021, cele două rapoarte daneze de stat din 2021 și 2022, avizul consiliului danez de etică animală din 2017, poziția federației europene a vânătorilor, plus studiile pe care le citează toate acestea. Nu apare nicăieri. Nici măcar o dată.

Asta nu înseamnă că cine scrie legea nu l-a citit — nu putem ști, fiindcă n-am citit bibliografiile integral, ci documentele. Înseamnă altceva, care se poate verifica: ce citesc vânătorii cu arcul și ce citesc cei care scriu legea sunt două biblioteci diferite. Pagina de literatură a federației daneze le pune, pentru o clipă, pe același raft.

Am citit șase dintre cele patruzeci și una de rapoarte de pe site-ul lui. Ce urmează e ce am găsit acolo, ce se poate folosi și ce nu.

Ce a măsurat, de fapt

Baza e un proiect din rezervația Mkuzi, provincia Natal, Africa de Sud, pornit de rangerul-șef de acolo, Tony Tomkinson. Raportul despre Natal Study îi dă socoteala: 32 de tipuri de vârfuri, testate pe impala, bushbuck, facocer, nyala, gnu și zebră — girafa și rinocerul au fost testate și scoase din analiză. Arcurile au fost alese anume ca să nu limiteze rezultatul: un compound de 80 de livre și un longbow de 94. Analiza s-a făcut pe 154 de fișe de tragere consecutive.

Datele vin din două locuri: animale vânate cu arcul, și — unde se dorea o evaluare mai amănunțită — animale doborâte întâi cu carabina, cu grijă să nu fie atins țesutul de lângă locul tragerii de test, apoi poziționate și săgetate imediat. Fiecare tragere a fost evaluată prin disecție. Criteriul de letalitate e scris explicit: un centru nervos major penetrat, un vas major secționat, toracele penetrat cu un organ vital atins, sau un organ visceral major.

Regula care ține tot construcția e una de prospețime, și e repetată în actualizarea din 2024: toate tragerile pe animale doborâte se fac în cel mult treizeci de minute de la moartea animalului. Motivul e fiziologic. În țesutul viu, fibrele musculare se retrag când sunt tăiate și deschid canalul rănii, iar sângele lubrifiază; după ce se instalează flaciditatea, nimic din toate astea nu mai e adevărat. Din același motiv respinge gelatina balistică, făcută pentru cavitația produsă de glonț.

Cifrele care rezistă

Letalitatea după locul loviturii, independent de vârf, e partea cea mai utilă. Tragerea oblic din spate a fost letală în 24 din 25 de cazuri. Îmbinarea gât-umăr, abordată oblic din față, a fost letală în 51,5% din cazuri — cea mai grea tragere din tot tabelul. Crupa, ceva peste jumătate.

Și apoi un rând care trebuie citit cu atenție, fiindcă e ușor de folosit greșit: tragerea laterală în zona piept-umăr, cea considerată clasică, a fost neletală în aproape 30% din cazuri. Luată singură, cifra pare să spună că unghiul lateral e prost — ceea ce ar contrazice datele daneze, unde 454 din 576 de trageri la căprior au fost laterale. Dar sursa spune de ce au eșuat: toate eșecurile au venit din penetrare insuficientă, în general din cedarea vârfului. Una dintre observațiile de la începutul aceluiași raport e că multe dintre cele 32 de vârfuri testate se îndoiau sau se rupeau chiar și fără să atingă osul. Cifra nu e despre unghi. E despre echipament.

Diferența cea mai mare din studiu e între vârfurile cu o singură lamă și cele cu mai multe. La îmbinarea gât-umăr — tragerea grea — vârfurile cu o singură lamă au fost letale în 17 cazuri din 20, iar cele multilamă în niciunul din 16. Când o coastă a fost atinsă la intrare, o singură lamă a dat zece letalități din zece. Autorul notează el însuși un dezechilibru: majoritatea tragerilor multilamă în gât-umăr s-au făcut pe animale ușoare, în timp ce opt din cele șaptesprezece letalități cu o singură lamă au fost pe gnu, animalul cu osatura cea mai grea din test.

Ce spune el despre propriile date

Aici e partea care hotărăște cât de departe îl putem duce. În introducerea seriei scrie, fără să fie întrebat, că textele lui conțin „multe fapte verificate și numeroase inferențe — lucruri sugerate de date, dar neverificabile la un nivel semnificativ statistic”, plus opinii personale pe care spune că se va strădui să le marcheze ca atare.

E o declarație mai onestă decât fac cei mai mulți, și e exact distincția pe care o cerem noi pe paginile de țară. Dar înseamnă că o parte din corpus nu poate purta un prag legal, oricât de bine ar suna.

Mai e un raport care merită pomenit dintr-un motiv aparte. Raportul din 2007 e scris în întregime ca să corecteze felul în care i-au fost răstălmăcite propriile date: cineva scosese un grafic din context, fără textul care îl însoțea, și îl prezentase ca dovadă a contrariului. E, la propriu, un caz din familia celor descrise în „Cum călătorește un număr” — povestit, de data asta, de autorul datelor.

Fraza care ciocnește legea europeană

Dintre cei doisprezece factori, al șaselea e masa săgeții. Acolo, într-un paragraf care nu se referă la masă, stă propoziția cea mai incomodă din tot corpusul: energia cinetică „nu ar trebui folosită nici ca ghid, nici ca cerință” pentru performanța terminală, fiindcă nu prezice penetrarea în țesut și, prin definiție, nu e o măsură a forței săgeții.

Danemarca reglementează exact în jouli. Finlanda, Ungaria și Slovacia reglementează forța arcului, în newtoni. Cifrele stau pe paginile fiecărei țări din ghid și nu le repetăm aici. Iar factorii pe care el îi pune primii doi — integritatea structurală a ansamblului și calitatea zborului — nu apar în niciun text legal european pe care l-am citit.

Nu spunem că are dreptate. Spunem ce se poate verifica: dacă ar avea, atunci Europa reglementează arcul, nu săgeata. Iar dacă nu are, nimeni n-a scris încă de ce nu.

Un sprijin de unde nu te aștepți

Al cincilea document de pe lista daneză, teza de medicină legală germană, e o lucrare de doctorat susținută la Münster în 2004, ale cărei părți esențiale au apărut în Journal of Trauma. Un institut de medicină legală, fără nicio legătură cu vânătoarea cu arcul și fără nimic de apărat. Teza de la Münster ajunge, pe cu totul alt drum, la două dintre concluziile lui Ashby.

Întâi: gelatina și săpunul, mediile standard pentru testarea armelor de foc, nu sunt potrivite pentru rănile de săgeată. Adâncimile de penetrare au diferit net între cele două medii și, mai ales, față de țesutul real. Iar în țesut, vârfurile ascuțite au pătruns mai adânc decât cele boante — invers decât arătau simulanții. Mediul de test nu greșea doar valoarea, ci răsturna și clasamentul. Ashby respinge gelatina balistică din exact același motiv, cu treizeci de ani de trageri pe animale în spate; nemții au ajuns acolo cu o barieră optică și patru porci.

Al doilea, și mai interesant: în țesut moale, săgețile au pătruns cam la fel de adânc ca gloanțele de pistol — ceea ce înseamnă, scriu autorii, că la aceeași adâncime săgeata are nevoie doar de o fracțiune din energia cinetică a unui glonț. Nu e același lucru cu a spune că energia cinetică nu prezice nimic. Dar e o măsurătoare academică, publicată într-o revistă medicală, care arată că relația dintre jouli și ce se întâmplă în animal nu e cea pe care o presupune o lege scrisă în jouli.

Ce nu se poate lua de acolo

Animalele sunt bivol de Cap și asiatic, elefant, hipopotam, zebră, gnu. Pragul de 650 de graini de masă a săgeții, sub care șansa de a străpunge un os greu scade marcat, e calibrat pe ele. Mutat la căprior, ar fi aceeași eroare pe care am prins-o deja la un model norvegian construit pe impactul de glonț și folosit apoi pentru săgeți: un instrument făcut pentru un context, aplicat la altul. Arcurile de test, de 80 și 94 de livre, nu sunt arcurile cu care se vânează căpriorul în Europa.

Rama e declarat militantă. Introducerea spune limpede că vânătoarea cu arcul e de mult o țintă a mișcării anti-vânătoare și că singura apărare împotriva dezinformării sunt faptele verificabile. E onest spus și e o poziție pe care mulți cititori ai acestui jurnal o împărtășesc — dar o autoritate va cântări textul ca poziție, nu ca știință neutră. Două dintre linkurile de pe pagina de rapoarte duc la un comerciant de săgeți construite pe principiile lui; autorul declară, în introducerea seriei, că n-a avut niciodată vreo afiliere cu vreo firmă din domeniu și că toate proiectele în afară de Natal Study au fost finanțate din banii lui. Le spunem pe amândouă.

Și o derivă mică, în propriul corpus. Actualizarea din 2019 scrie că datele din ultimul deceniu vin „de la peste 1700 de bivoli, 96 de elefanți”. Textul din 2024, cu aceleași cifre, scrie „peste 1700 de trageri pe bivol, 96 de trageri pe elefant”. Un animal poate primi mai multe săgeți; nu e același lucru. Nu știm care formulare e cea corectă, și de aceea nu folosim nici cifra.

Ce credem noi

Partea de mai jos e opinie, nu constatare.

Ne interesează mai puțin dacă Ashby are dreptate în fiecare dintre cei doisprezece factori, și mai mult ce arată existența celor două biblioteci. Un vânător cu arcul din Danemarca învață, pentru examen, dintr-o listă care conține și rapoartele astea. Un funcționar care scrie un prag de echipament citește cu totul altceva. Cele două seturi de texte nu se contrazic — nici măcar nu se aud.

Asta explică, credem, o parte din felul în care arată legislația europeană a arcului: reglementează ce se poate măsura ușor înainte de tragere, forța arcului și energia săgeții, fiindcă acelea se pot scrie într-un ordin de ministru și se pot controla la un examen. Integritatea structurală și calitatea zborului sunt mai greu de pus într-un articol de lege. Nu spunem că cineva a hotărât asta; spunem că așa arată rezultatul.

Ce ar fi de făcut e mai puțin spectaculos decât pare. Nu de tradus Ashby în lege, ci de măsurat, de către cineva fără interes în rezultat, dacă lucrurile pe care le numește el contează atât cât spune, pe animalele și cu arcurile din Europa. Până atunci, rapoartele rămân ce sunt: cea mai mare colecție de măsurători de penetrare pe animale reale care există, făcută de un singur om, care și-a marcat singur inferențele.

Read this article in English