Ce știm despre vârfuri

O întrebare simplă

Câte lame să aibă vârful? Fix sau mecanic? Întrebarea se pune în orice discuție despre echipament, iar cine caută un răspuns sprijinit pe date ajunge, în cele din urmă, la trei lucrări. Toate sunt citate de autoritățile care au hotărât în Europa dacă arcul intră sau nu în lege. Le-am citit pe toate trei integral.

Dau trei răspunsuri care nu se suprapun. Nu fiindcă vreuna ar greși, ci fiindcă măsoară lucruri diferite, pe eșantioane diferite, în condiții diferite.

Madrid: 430 de chestionare

Studiul din Hannover analizează 430 de fișe completate de vânători din zona Madridului între 2011 și 2019, după vânătoarea cu arcul la mistreț în zone urbane și la capră sălbatică în arii protejate. E singurul dintre cele trei care măsoară două lucruri deodată: cât de departe a fugit animalul și cât timp a trecut până s-a prăbușit.

Citit pe medii, tabelul spune că vârful mecanic a dat cea mai scurtă fugă și cel mai lung timp până la prăbușire, iar vârful cu două tăișuri exact invers. Autoarea observă singură nepotrivirea: se aștepta ca animalele care au fugit în medie cel mai puțin să se și prăbușească cel mai repede, și nu asta a ieșit.

Înainte de a trage vreo concluzie din asta, merită văzut cât de mari sunt de fapt diferențele. Mediana timpului e un minut la toate trei categoriile. Medianele fugii sunt egale la două și la trei tăișuri. Abaterile standard sunt mai mari decât diferențele dintre medii: ±54 m la două tăișuri, ±42 m la trei, ±60 m la mecanice. Concluzia autoarei, în rezumatul lucrării, e că nu s-a putut constata o legătură clară nici între tipul de vârf și distanța de fugă, nici între vârf și durata fugii.

Norvegia: 69 de chestionare

Lucrarea lui Jørgensen e o lucrare de licență de la Evenstad, din 2013, făcută sub îndrumarea a doi cercetători de la institutul norvegian pentru cercetarea naturii. Autorul a trimis în jur de 280 de chestionare, mai ales prin federațiile de vânători cu arcul din mai multe țări, și a primit înapoi 69. Au rămas 64 de animale din 18 specii: cerb cu coadă albă, mistreț, impala, iepure, fazan, chiar și un gnu și doi boi moscați.

Pe acest eșantion, distanța medie de fugă a fost de 66,7 m la săgețile cu două lame, 44,5 m la trei lame și 33,6 m la patru. Diferența semnificativă statistic e cea dintre două și patru lame. Autorul nu separă speciile, dar notează că greutatea medie a animalelor din cele trei grupe a fost apropiată: 73, 67 și 79 kg.

O notă necesară, fiindcă cifrele circulă greșit: studiul din Hannover îi atribuie lui Jørgensen 44 m la două tăișuri și 34 m la trei. Sunt valorile lui pentru trei și pentru patru lame, mutate cu o categorie.

Maryland: 1 296 de cerbi

Articolul din 2014 vine din altă parte a lumii și măsoară altceva: câte animale lovite au fost recuperate. Datele vin dintr-un program de reducere a efectivelor de cerb cu coadă albă pe o bază navală din Maryland, între 1989 și 2012, la care au participat 209 vânători, toți cu cursul IBEP promovat și cu un test de tragere dat în fiecare an. Din 1 296 de animale lovite, 1 083 au fost recuperate, adică 83,6%.

Vârfurile mecanice au fost permise în program abia din 2007, iar comparația de după arată rate de recuperare mai bune cu ele decât cu vârfurile fixe, atât la arcul compus, cât și la arbaletă. Articolul din 2008, pe primii optsprezece ani ai aceluiași program, când erau permise numai vârfuri fixe, dăduse 908 animale lovite și 746 recuperate.

Trei măsuri, nu una

Aici e miezul problemei. Distanța de fugă, timpul până la prăbușire și rata de recuperare sunt tratate adesea ca și cum ar spune același lucru. Nu spun. Pe datele din Madrid, aceleași vârfuri ies în ordine inversă, după care dintre primele două măsuri o alegi. Iar rata de recuperare ține și de altceva decât de vârf: de câinele de urmă, de teren, de cât așteaptă vânătorul înainte să plece pe urmă.

Așa că, la întrebarea de la început, răspunsul onest e că niciuna dintre lucrările citite nu îl dă. Una găsește un avantaj al vârfurilor cu mai multe lame la distanța de fugă, alta un avantaj al celor mecanice la recuperare, iar a treia, singura care are ambele măsuri pe același set de date, nu găsește o legătură clară.

Ce a hotărât legea

Mai e un motiv pentru care nu știm mai mult, și e unul juridic.

Când studiul din Hannover a vrut să compare datele spaniole cu cele daneze, n-a putut face comparația pe tipuri de vârf. În Danemarca, vârfurile cu două tăișuri nu sunt permise la vânatul pentru care existau datele. Regula nu e nouă: ordinul din 1999, cel care a deschis vânătoarea cu arcul în Danemarca, cerea deja cel puțin trei lame și 25 mm la căprior, vulpe, iepure și gâscă. Ordinul danez al armelor, în vigoare azi, păstrează cerința și cere în plus vârf fix la cerb, lopătar și sika; restul cifrelor sunt pe pagina Danemarcei.

Într-o țară care a strâns una dintre cele mai mari colecții de date din Europa despre vânătoarea cu arcul, legea a stabilit dinainte ce se putea cerceta. Nu e o critică adusă regulii: ea a fost scrisă ca să protejeze animalul, nu ca să servească cercetarea. Efectul rămâne însă: întrebarea despre lame nu are cum să primească un răspuns din datele daneze.

Ce s-ar putea afla

Din 1 ianuarie 2024, cine trage cu arcul la cerb, lopătar sau sika în Danemarca trebuie să raporteze digital fiecare săgeată trimisă, iar raportul cuprinde, între altele, ce tip de arc și ce tip de săgeată a folosit. Se strânge, așadar, un set de date care conține tocmai variabila care lipsea până acum. Dacă va fi analizat și așa, niciun text citit de noi nu spune.

Read this article in English