Mai mult decât protecție: ce au învățat cei care gestionează vânatul

O idee mai veche decât știința

Deuteronomul (22, 6–7) îi cere celui care găsește un cuib să nu ia mama împreună cu puii: puii îi poate lua, mama trebuie lăsată să plece, „ca să-ți fie bine”. Textul nu dă un motiv ecologic. Maimonide explica porunca prin suferința animalelor pentru puii lor. Nahmanide, în secolul al XIII-lea, o citea ca pe o lecție împotriva cruzimii și adăuga că Scriptura nu îngăduie distrugerea unei specii.

Cronica anglo-saxonă scrie despre Wilhelm Cuceritorul, mort în 1087, că a făcut „multe parcuri de vânat” și a hotărât ca oricine ucide un cerb sau o ciută să fie orbit. Carta Pădurii, desprinsă din Magna Carta în 1217, spune în forma din 1225 că nimeni nu va mai pierde viața sau un membru pentru vânatul regelui: pedeapsa devine o amendă grea sau, pentru cine nu are cu ce plăti, un an și o zi de închisoare. Regulile acestea păstrau vânatul pentru rege, nu specia.

În cursul american de vânătoare cu arcul scrie că primul sezon oficial de vânătoare ar fi putut fi instituit de Kublai Khan, în secolul al XIII-lea. Sursa poveștii e Marco Polo: în tot imperiul, scrie el, nimeni nu îndrăznea să vâneze iepurele, cerbul și căpriorul din martie până în octombrie, așa că vânatul se înmulțea și împăratul avea cât își dorea. Seamănă cu un sezon, dar e o singură relatare, despre porunca unui suveran pentru propriul vânat.

Resursă regenerabilă, folosită sau pusă deoparte

Legea română a vânătorii spune că fauna de interes cinegetic este „resursă naturală regenerabilă, bun public de interes național și internațional” (art. 2). Un zăcământ nu se reface; o populație de animale, da, atâta timp cât are condiții să se reproducă.

Serviciul Forestier american leagă de Gifford Pinchot conservarea cu folosire controlată, inclusiv industrială, și de John Muir păstrarea naturii cu puțină sau deloc exploatare industrială, linia din care au ieșit parcurile naționale. Forma cea mai strictă a celei de-a doua sunt rezervațiile din categoria Ia a IUCN, unde vizitarea și folosirea sunt strict controlate și limitate.

Kaibab: povestea din manuale și ce a rămas din ea

În 1906, un act al Congresului și o proclamație a lui Theodore Roosevelt au făcut din platoul Kaibab, la nord de Marele Canion, o rezervație în care vânarea animalelor de vânat era interzisă, în afara regulilor pe care le-ar fi stabilit ministrul agriculturii. Nu era deci o interdicție absolută.

Potrivit unei teze de master din 2005 despre Kaibab, vânătorii guvernului au ucis în anii următori pume, coioți, râși roșii și lupi, ca să protejeze cerbii-catâr, iar Serviciul Forestier a deschis vânătoarea abia la mijlocul anilor 1920, împotriva statului Arizona. În aceeași perioadă, arată Burk, numărul oilor de pe platou a scăzut puternic.

Cerbii s-au înmulțit, dar nu se știe cât. Burk dă circa 4.000 pentru 1906, iar pentru 1924 estimări între 30.000 și 100.000; graficul care a ajuns în manuale a folosit cifra cea mai mare. Sigur este că hrana a fost distrusă. În 1928, Curtea Supremă a SUA a reținut ca fapt că mii de cerbi au murit din cauza hranei insuficiente și a confirmat dreptul autorităților federale de a ucide cerbi ca să protejeze terenul.

Povestea clasică a fost contestată. Burk, pornind de la Graeme Caughley, a scris în 1973 că cifrele nu sunt de încredere și că retragerea turmelor poate explica în mare parte creșterea. În 2006, Dan Binkley și colegii lui au datat plopii (aspen) de pe platou și au găsit extrem de puțini arbori porniți în anii 1920, semn al unei presiuni foarte mari a cerbilor asupra vegetației, precum și o a doua explozie a populației în anii 1950. Cât a contat lipsa prădătorilor și cât retragerea turmelor rămâne nesigur.

Pentru 2019, Departamentul de Vânat și Pescuit din Arizona estima turma Kaibab la circa 10.200 de animale, cea mai densă populație de cerbi-catâr din stat. Mule Deer Foundation scrie, într-un text nedatat, că turma a fost afectată de ani de secetă extremă și de degradarea habitatului.

Pennsylvania

Pe la 1900, cerbul cu coadă albă aproape dispăruse din Pennsylvania, după vânătoarea pentru hrană și pentru piață și după schimbările de habitat din secolul al XIX-lea. Potrivit planului de gestionare al Comisiei de vânătoare a statului, între 1906 și 1925 au fost eliberați circa 1.200 de cerbi, cei fără coarne au fost protejați din 1907, iar habitatul lăsat de tăierile de pădure a oferit condiții excelente. Planul citează o estimare de circa 1.000 de cerbi în 1905 și de circa un milion în 1928.

Prădătorii mari nu au fost eliminați atunci: după Redding, lipseau deja din 1890. Tot Redding scrie despre moartea în masă a cerbilor de foame la sfârșitul anilor 1930 și la începutul anilor 1940, iar Royo și Stout o leagă de iernile grele începute în 1938–1939.

„Surplusul” are limite

Un argument pentru vânătoare sună așa: natura produce în fiecare an mai mulți pui decât poate hrăni habitatul, iar ce nu iau vânătorii iau foamea și bolile. Cercetarea îl confirmă doar în parte. Într-un experiment din Norvegia pe potârnichea albă, Sandercock și colegii săi au găsit că o recoltă de 15% a fost parțial compensată de o mortalitate naturală mai mică, iar una de 30% nu; recolta de la sfârșitul sezonului s-a adăugat în mare parte morților naturale. O sinteză a lui Péron (2013) arată că speciile longevive compensează mai puțin decât cele cu viață scurtă, iar populațiile aflate sub capacitatea habitatului mai puțin decât cele aflate peste ea. Cât din recoltă ar fi murit oricum depinde de specie, de densitate și de anotimp.

Habitatul

Pe uscat și în apele dulci, spune evaluarea globală IPBES din 2019, schimbarea folosinței terenului a făcut naturii cel mai mare rău din 1970 încoace; pe locul al doilea vine exploatarea directă, care cuprinde tăierea pădurilor, vânătoarea și pescuitul. În Uniunea Europeană, agricultura este presiunea raportată cel mai des pentru habitate și specii, dar pentru păsările migratoare Agenția Europeană de Mediu pune pe primul loc uciderea ilegală și vânătoarea.

Cursurile americane de vânătoare cu arcul predau cinci elemente ale habitatului: hrana, apa, adăpostul, spațiul și dispunerea lor în teren. E un cadru de predare, nu o lege științifică.

Marginea: mai puțin simplă decât în manuale

În 1933, Aldo Leopold a observat că vânatul care se mișcă pe distanțe mici și are nevoie de două sau mai multe tipuri de habitat e mai numeros acolo unde acestea se amestecă. De aici vine „efectul de margine”. Masters, Ditchkoff și Farley arată însă că multe beneficii puse pe seama lui Leopold nu au fost susținute de el, iar formula „mai multă margine înseamnă mai mult vânat” nu e a lui. Tot ei scriu că speciile generaliste, cum e cerbul cu coadă albă, câștigă adesea de pe urma marginilor, iar speciile specializate pierd.

Gates și Gysel au găsit în 1978 cuiburi de păsări cântătoare adunate lângă marginea pădurii, dar distruse acolo mai des de prădători și de păsări care își depun ouăle în cuiburi străine: marginea funcționa ca o „capcană ecologică”. Meta-analiza lui Batáry și Báldi (2004) a confirmat că la margini cuiburile sunt prădate mai des în pădurile de foioase și în bălți, nu și în pădurile de conifere sau pe câmp. Ries și colegii săi descriu mecanismele prin care speciile răspund la margini și arată că, acolo unde apar, răspunsurile sunt în mare parte previzibile.

Pentru vânatul european există câteva date. În Norvegia, femelele de căprior urmărite de Tufto și colegii săi au stat mai mult lângă marginile de habitat. După GWCT, fazanul preferă lizierele, până la circa 50 de metri de marginea pădurii. La potârniche, Rands a găsit că lungimea marginilor permanente de câmp se corelează cu densitatea perechilor în cadrul aceleiași ferme, nu și de la o fermă la alta. Coridoarele de râu au, după Naiman, o varietate neobișnuit de mare de specii și procese; Sabo arată că nu neapărat mai multe specii, ci altele decât terenurile din jur.

România

Legea 407/2006 împarte țara în fonduri cinegetice de cel puțin 5.000 ha la câmpie, 7.000 ha la deal și 10.000 ha la munte (art. 5); parcurile naționale și Delta Dunării nu intră în ele (art. 1 lit. n). Statul, prin autoritatea centrală care răspunde de vânătoare, dă fauna în gestiune pe contracte de 16 ani (art. 9). Gestionarii pot fi organizații vânătorești, administratorii pădurilor de stat, private sau ale unităților administrativ-teritoriale, institute de cercetare și unități de învățământ (art. 7).

Gestionarul face în fiecare an studii de evaluare a efectivelor și are un plan de management pe 16 ani (art. 17). Administratorul aprobă anual cotele de recoltă, cu avizul autorității de mediu, iar cotele sunt obligatorii (art. 6 lit. f). Cel puțin 10% din fiecare fond trebuie să fie zonă de liniște (art. 20). Tulburarea vânatului în perioada de înmulțire e interzisă, iar din noiembrie 2025 și hrănirea urșilor aflați în libertate (art. 23). Pagubele produse de vânat le plătește gestionarul dacă nu și-a îndeplinit obligațiile de prevenire, altfel statul (art. 13).

Anexa 1 a legii cuprinde speciile care se pot vâna, printre ele căpriorul, cerbul comun, capra neagră, mistrețul, iepurele, fazanul și cocoșul de munte. Anexa 2 cuprinde speciile la care vânarea e interzisă, între care ursul, lupul, râsul, pisica sălbatică, castorul și zimbrul; pentru ele există doar derogări, în condițiile OUG 57/2007 (art. 19). Pentru urs, o lege din 2024 a introdus un „nivel de prevenție” și un „nivel de intervenție” (art. 1 lit. ș¹ și ș²).

Arcul nu este mijloc de vânătoare în România: legea îl numește printre faptele de braconaj. Detaliile sunt pe pagina României.

Read this article in English