Ce înseamnă, de fapt, rata de rănire

Jumătate din animalele lovite cu săgeata scapă rănite. Cifra de 50 la sută o repetă patru lucrări științifice pe care le-am citit, iar două liste ale unor organizații pentru drepturile animalelor o duc mai departe, sub forma unei medii de 54 sau 55 la sută.

Am vrut să știm de unde vine. Am deschis lucrările care se pot citi și ne-am uitat la un singur lucru, cel pe care aproape nimeni nu-l citește: ce numără fiecare atunci când spune „rănit”.

O expresie, mai multe măsurători

În literatura americană despre cerbul cu coadă albă, „rata de rănire” (wounding rate) înseamnă aproape peste tot un animal lovit și negăsit de vânător. Nu un animal mort. Dacă animalul negăsit a murit sau a trăit, asta e o a doua întrebare, cu un alt nume (wounding loss, crippling loss), și foarte puține studii au avut mijloacele să-i răspundă.

Iar la cifrele vechi se adaugă o a treia măsurătoare. Nettles, în 1976, scrie că pierderea prin rănire, așa cum o tratează literatura, înseamnă cerbi uciși, dar negăsiți. Alt numitor, altă cifră.

Trei lucruri diferite poartă, în traducere, același cuvânt. Restul articolului e despre ce se întâmplă când le amesteci.

Cei 50 la sută

Cifra cea mai des reprodusă vine dintr-o lucrare din 1971 a lui Downing, care a urmărit zece ani de vânătoare într-un țarc de 746 de acri la Albany, în Georgia. Rezumatul ei spune: arcașii au pierdut 4 din 8 cerbi uciși, adică 50 la sută; vânătorii cu alice, 16 din 61; cei cu glonț de armă lisă, 4 din 57.

Patru cerbi din opt. Și numărul de la numitor e al animalelor moarte, găsite de vânător, de câinele de urmă sau la căutările de după sezon, nu al celor lovite.

Downing știa cât de puțin e asta. Scrie, la pagina 78, că arcașii au ucis atât de puțini cerbi încât datele de arc nu pot fi comparate cu cele de armă „with any confidence”, cu nicio încredere. Ca să întărească totuși comparația, aduce date nepublicate de la Radford Arsenal, în Virginia: din 138 de cerbi uciși de arcași, 43 negăsiți, 31 la sută. Și adaugă o explicație: arcașii de acolo aveau des ocazia să tragă la distanță prea mare ca să fie siguri de o lovitură curată.

Trebuie spus și cum se încheie lucrarea, fiindcă nu se încheie în favoarea arcului. Downing scrie că vânătoarea cu arcul dă participanților ei multă recreere de calitate, dar că rata pierderilor la arc e mare, și că, dacă o parte mare din presiunea de vânătoare vine de la arcași, poate fi nevoie de un efort ca să fie ținută sub control. Recomandă grupurile organizate de arcași, care le cer membrilor standarde înalte de tragere și de responsabilitate, și vânătoarea cu arcul în vegetație deasă, unde ocaziile de tragere la distanță mare sunt mai puține.

Ce urmează e lectura noastră, nu a vreunei surse: cea mai reprodusă cifră de rănire la arc din literatură stă pe opt animale și e una pe care autorul ei a declarat-o, în același text, neconcludentă. Concluzia lui despre arc rămâne însă severă, și cine îl citează cinstit trebuie să le ducă pe amândouă.

Cei 22 de cerbi cu zgardă

Dacă „rata de rănire” numără animalele negăsite, întrebarea firească e: ce s-a întâmplat cu ele? Un singur studiu dintre cele citite a urmărit răspunsul cu emițătoare radio, al lui Ditchkoff și al colegilor lui, publicat în 1998.

Între 1995 și 1997, pe o bază militară din Oklahoma unde se vâna numai cu arc tradițional, recurve și longbow, cercetătorii au pus zgarde cu emițător pe 80 de cerbi masculi. Arcașii au lovit 22 dintre ei. Au găsit 11. Asta e „rata de rănire” de 50 la sută a studiului, și autorii o scriu ca atare.

Apoi au urmărit celelalte 11 animale, fără să le spună vânătorilor unde sunt, ca să nu influențeze căutarea. Trei au murit: toți aveau răni abdominale; doi au murit în 24 de ore, al treilea după cinci până la șapte zile. Ceilalți opt au trăit. Săgeata intrase lângă coloană sau în umăr și lăsase doar o rană în mușchi.

Așa că aceeași populație de 22 de cerbi lovite dă două cifre: 50 la sută negăsiți, 14 la sută morți negăsiți. Autorii le pun pe amândouă în rezumat. Iar concluzia lor e scrisă cu grijă: rate de rănire de aproape 50 la sută sunt posibile cu arcul, dar majoritatea acestor animale supraviețuiesc.

Rezervele lor sunt și ele în text. E un eșantion de 22 de lovituri, numai masculi adulți, cu arc tradițional, deci nu cu echipamentul de azi. Și unii vânători s-ar putea să nu fi raportat că au lovit un cerb cu zgardă; dacă s-a întâmplat, scriu autorii, rata reală de rănire ar fi mai mare, iar proporția celor care mor, mai mică.

Cei 60 din 61

La celălalt capăt stă un studiu din Carolina de Sud, al lui Morton și al colegilor lui, din 1995. Douăzeci și doi de arcași cu experiență, care uciseseră în medie câte 89 de cerbi cu arcul și vânau de 13 ani, au tras din standuri înălțate, deasupra hrănitoarelor cu porumb. Câinele de urmă era folosit ori de câte ori cerbul nu cădea în raza vederii. Din 61 de cerbi loviți, 60 au fost găsiți în 24 de ore. Singurul pierdut era un mascul matur, lovit, după spusele vânătorului, într-o zonă nevitală.

E cea mai frumoasă cifră din literatură, și autorii sunt primii care o îngrădesc. Din cauza controlului neobișnuit asupra condițiilor, scriu ei, rezultatele s-ar putea să nu reflecte eficiența vânătorii cu arcul în situații precum cele de pe multe terenuri publice. Ce arată, spun tot ei, e că arcul poate fi foarte eficient atunci când se pune accent pe alegerea tragerii și pe îndemânare, iar câinele de urmă face parte din regulă.

Între ele

Un al patrulea studiu, al lui Pedersen și al colegilor lui, publicat în 2008, acoperă 18 sezoane, din 1989 până în 2006, la o bază a marinei din Maryland. Arcașii trebuiau să treacă proba IBEP și un test anual de tragere. În total, 104 vânători au lovit 908 cerbi și n-au găsit în 24 de ore 162 dintre ei: 18 la sută. Definiția e scrisă clar: negăsit în 24 de ore, fără să se știe ce s-a întâmplat după.

Pedersen pune alături un alt studiu, de la Camp Ripley, în Minnesota, pe care noi nu l-am putut citi și îl cunoaștem doar prin el: acolo arcașii n-au găsit 28 la sută din cerbii loviți, dar alți vânători au găsit o parte din ei, așa că pierderea netă a fost de 13 la sută. La Camp Ripley erau, scrie Pedersen, de circa 29 de ori mai mulți vânători pe kilometru pătrat decât la el.

Ce urmează e lectura noastră, nu a vreunei surse: o parte din diferența dintre cifrele studiilor nu vine din armă, ci din câți oameni sunt în pădure. Downing spunea în 1971 că un cerb pierdut e mai ușor găsit de alt vânător acolo unde vânătorii sunt mulți; Pedersen arată, cu cifrele de la Camp Ripley, cât poate conta asta. Fiecare spune jumătate din idee. Concluzia comună e a noastră.

Ce circulă

Cifrele de 54 și 55 la sută vin din liste. Lista Deer Options Enterprise adună 19 rapoarte și ajunge la o rată de rănire de 55 la sută și 17 trageri pe animal recoltat. Compilația Animal Rights Coalition rezumă 24 de studii și dă 54 la sută și 14 trageri.

N-am putut citi lucrările din spatele acestor liste: cele mai multe sunt din anii ‘60, ‘70 și ‘80, în reviste și rapoarte de stat care nu se pot deschide fără abonament sau nu sunt online. Le cunoaștem doar prin cine le citează. Și tocmai de aceea am observat un lucru: aceeași lucrare primește cifre diferite după cine o citează. Langenau, 1986, are 43 la sută la Ditchkoff și 61 la sută în lista Deer Options Enterprise. Gladfelter și colegii, 1983, au 17 la sută la Ditchkoff și 49 la sută în aceeași listă. Cel mai probabil, una dintre cifre e „lovit și negăsit” și cealaltă e altceva, dar fără textele originale nu putem spune care e care. De aceea nu atribuim niciuna dintre ele lucrării respective: cităm cifra așa cum o dă intermediarul și îl numim.

Morton spunea, în 1995, de ce asemenea cifre trebuie citite cu grijă. Cele mai multe vin din anchete prin chestionar, iar fiabilitatea lor e îndoielnică din trei motive: trece mult timp între vânătoare și anchetă, chestionarul nu spune nimic despre gravitatea rănii, iar eșantioanele mici dau ușor procente mari cu doar câteva animale rănite. Ditchkoff adaugă că, în afară de două, studiile din lista lui nu spun ce fel de arc se folosea.

Despre cum se schimbă o cifră pe drumul dintre un raport și altul am scris separat, în „Cum călătorește un număr”.

O cifră nouă care nu se poate folosi așa

În 2025, agenția de resurse naturale din Minnesota a trimis legislativului un raport despre arbaletă. Raportul din Minnesota, la pagina 13, dă rezultatele unei anchete prin poștă după sezonul 2024: 2 la sută dintre vânătorii cu armă de foc au declarat că au rănit un cerb, față de 5 la sută dintre toți arcașii, 4 la sută dintre cei care au vânat numai cu arbaleta și 7 la sută dintre cei care au vânat numai cu arcul (raportul îi spune „arc vertical”, ca să-l deosebească de arbaletă). Agenția notează că vânătorii pot subraporta rănirea, fiindcă ar putea fi privită rău de alții.

E singura comparație recentă arc–armă de foc făcută de o agenție de stat pe care am citit-o. Și e ușor de folosit greșit.

Ce urmează e lectura noastră, nu a vreunei surse: procentele sunt de vânători care declară un animal rănit în tot sezonul, nu de animale rănite din cele lovite. Raportul nu spune câte trageri a făcut fiecare vânător. Din aceste cifre nu se poate calcula o rată pe animal, iar cine scrie că „arcul rănește de trei ori și jumătate mai mult decât arma” fabrică o cifră pe care raportul nu o conține.

Și în Europa

Cele două serii europene pe care le-am citit nu folosesc nici ele aceeași măsură.

Danemarca a calculat, pentru cervidele mari, o rănire de 8–9 la sută, definită ca animale lovite care nu sunt regăsite; am scris despre ea în „Ce a măsurat Danemarca, și ce nu”, inclusiv despre faptul că rapoartele daneze nu au o cifră de rănire la carabină cu care s-o compare.

Finlanda are raportul interimar finlandez al asociației vânătorilor cu arcul, din august 2021: 70 de cerbi cu coadă albă vânați cu arcul, dintre care 3 răniți, 4,29 la sută. Dar raportul nu spune nicăieri ce înseamnă „rănit”, 60 dintre cei 70 erau iezi, iar datele au fost strânse de vânători, nu de observatori. E un raport al asociației, nu un articol cu recenzie; analiza finală nu am găsit-o publicată.

Ce urmează e lectura noastră, nu a vreunei surse: „rata de rănire” americană, rănirea daneză, rănirea finlandeză nedefinită și rănirea din studiul britanic la carabină al lui Aebischer și al colegilor, din 2014, unde se măsoară dacă animalul lovit e ucis pe loc, nu se pot pune în același tabel fără ca fiecare rând să-și poarte definiția. Niciuna dintre surse nu face această comparație. Nu o facem nici noi aici.

Ce rămâne

Rămâne că cifra de 50 la sută există, dar nu înseamnă ce se spune că înseamnă: în studiul care a urmărit animalele, jumătate din cerbii loviți n-au fost găsiți, iar trei sferturi dintre aceștia au trăit. Rămâne că studiile cu recuperare foarte mare au fost făcute în condiții pe care autorii lor le numesc ei înșiși neobișnuite. Rămâne că Downing, de la care pornește totul, a scris că pierderea la arc e mare și că, acolo unde arcașii sunt mulți, ar putea fi nevoie de un efort ca s-o țină sub control. Și rămâne că Downing și Morton, de la cele două capete ale literaturii, vorbesc despre aceleași lucruri: Downing, despre tragerile la distanță prea mare, în care rănirea devine probabilă; Morton, despre alegerea atentă a tragerii, îndemânare și câinele de urmă, ca motive ale recuperării lui aproape complete.

Un răspuns scurt nu avem. Avem, în schimb, o regulă de citit: înainte de orice procent, întrebi ce numără.

De verificat mai departe

• Teza lui Krueger, 1995, despre Camp Ripley, cel mai complet studiu al sorții cerbilor loviți cu săgeata, pe care îl cunoaștem doar prin trei intermediari.
• Revizuirea literaturii despre rănirea la arc a lui Mayer și Samuel, 1992, un raport al departamentului californian de vânătoare, citată de Morton.
• Lucrarea lui Kilpatrick și Walter, 1999, despre o vânătoare cu arcul într-un cartier din Connecticut, din care am citit doar rezumatul.
• Lucrările din anii ‘60–‘80 din spatele listelor, ca să se vadă care cifră e a cui.
• Articolul final al studiului finlandez, încă nepublicat la data scrierii.

Read this article in English