Ce s-a citit înainte de a se hotărî

De unde vine lista

Ghidul de pe site spune ce zice legea în fiecare țară. Articolul ăsta se uită la ce stătea pe masă înainte ca o lege să fie scrisă.

Cazul cel mai bine documentat e Danemarca. Ca să hotărască dacă deschide cerbul, lopătarul și sika pentru arc, Agenția daneză de mediu a comandat Universității Aarhus două rapoarte, despre care am scris separat. Primul, raportul danez din 2021, își spune singur rostul: să întregească baza de decizie pentru legiferare.

Într-un loc, raportul constată că materialul existent — rapoarte neevaluate de specialiști, păreri, interviuri, date raportate de vânători — nu dă o imagine riguroasă a eficienței vânătorii cu arcul, și că nu există nici studii științifice pe care să se sprijine o evaluare sigură. Adaugă că asta e susținut de analize recente asemănătoare din Suedia, Germania și Norvegia, și le numește. În aceeași bibliografie stă și avizul danez din 2017, al consiliului de etică animală.

Pe acestea patru le-am citit integral, plus un document pe care îl citează aproape toate: rezumatul unei probe făcute în Suedia de federația vânătorilor cu arcul. Ce urmează e ce spun ele.

Danemarca, 2017: un consiliu de etică împărțit

Avizul danez e o scrisoare de șase pagini către ministrul mediului, din iulie 2017. Adresa din bibliografia daneză nu mai răspunde; l-am citit dintr-o copie din Internet Archive.

Consiliul se mai pronunțase de două ori. În 1993 spusese că vânătoarea cu arcul nu poate fi considerată o formă de vânătoare acceptabilă etic, fiindcă nici în condiții ideale nu asigură o ucidere pe cât de rapidă și de eficientă e cea posibilă cu armele moderne. În 1998, majoritatea membrilor n-a găsit motiv să schimbe concluzia. În 1999, arcul a fost totuși legalizat, la vânatul mic și la căprior.

Până în 2017, lucrurile se mișcaseră. Avizul danez numără 348 de vânători cu arcul în 1999 și 2 249 de persoane cu permis danez de arc în 2016, dintre care 49 de străini. Și dă o cifră pe care n-am mai întâlnit-o citată nicăieri: în 2016, la proba de tir, au promovat 83,1% dintre candidații la arc, 77,8% la carabină și 59,7% la alice.

Consiliul numește două lucruri pe care le socotește decisive: timpul de la lovire până la pierderea cunoștinței și riscul de rănire. Despre ce găsise în material vorbește cu grijă, și aproape fiecare propoziție are un „poate”. Îndemânarea vânătorilor cu arcul e la nivelul celor cu arme de foc, poate mai bună. Cu arcul, vârful, distanța și plasarea potrivite, animalul poate muri în același interval ca la arma de foc. Riscul de rănire poate fi la nivelul carabinei și sub cel al alicelor. Dar studiile cunoscute sunt vechi sau vin din țări cu alte reguli, iar eficiența arcului în condițiile cerute în Danemarca e insuficient lămurită. Luat la un loc, spune consiliul, materialul dă o imagine neclară.

Apoi consiliul se împarte. Unii membri sunt din principiu împotriva elementului sportiv al vânătorii, pe care îl văd proeminent la arc; pentru ei incertitudinea e încă un motiv să nu se permită, și ar retrage și permisiunea din 1999. Ceilalți nu au rezerve de principiu și cer un singur lucru: ca arcul să fie cel puțin la nivelul celorlalte arme. Toți sunt de acord că o poziție finală trebuie să aștepte datele.

Recomandările sunt concrete. Criteriile după care se judecă arcul să fie fixate dinainte. Arma folosită și specia să fie înregistrate mai detaliat, la raportarea către statistica vânatului și la chemarea câinelui de urmă. Iar la sfârșit, o frază care se întoarce spre cealaltă armă: poate fi nevoie să se evalueze și cerințele de îndemânare la vânătoarea cu arme de foc.

Ordinul danez al armelor obligă astăzi vânătorul să raporteze fiecare tragere cu arcul la cerb, lopătar și sika, nimerită sau nu; detaliile sunt pe pagina Danemarcei. Nu am un text care să spună că recomandarea a dus la obligație. Spun doar că recomandarea e din 2017, iar obligația, din 2024.

Suedia, 2020: un consiliu științific care nu decide

Suedia interzice arcul din 1938. În 2018, agenția suedeză de mediu a trimis în consultare un proiect care l-ar fi permis, apoi a hotărât să mai investigheze. Consiliul științific pentru protecția animalelor al Universității Suedeze de Științe Agricole a primit cererea de la patru organizații de protecție a animalelor și a naturii, împreună cu agenția de mediu. Avizul e din martie 2020, iar raportul suedez, forma lui publicată, din 2021.

Proiectul din 2018 merită o paranteză: numai arc compound, cel puțin 40 J, săgeată de peste 25 g cu vârf de cel puțin trei lame și 25 mm, fiecare ieșire cu trageri raportată în 24 de ore — și, alături de examenul suedez de vânătoare, un examen IBEP. IBEP e un certificat privat de curs; proiectul l-ar fi ridicat la rang de condiție legală. Nu a intrat în vigoare: raportul suedez din 2021 descrie arcul tot ca interzis.

Fraza din raport care a circulat e aceasta: față de vânătoarea cu carabina sau cu arma cu alice, vânătoarea cu arcul prezintă riscuri de bunăstare, mai ales la timpul de la tragere până la pierderea cunoștinței și la rănire. E în raport. Dar e prima dintr-un șir, iar restul șirului n-a mai călătorit.

În concluzie, consiliul scrie imediat după ea că și la carabină și la arma cu alice lipsesc studiile care să descrie riscurile de bunăstare, că de aceea nu se poate exclude ca arcul să aibă chiar anumite avantaje, și că, din aceste motive, comparațiile directe nu sunt posibile. Evaluarea de ansamblu, spune la final, nu dă o imagine univocă: în funcție de interesele și de valorile puse în față, vânătoarea cu arcul poate fi fie apărată, fie criticată.

Rezumatul raportului suedez mai conține o observație pe care o întâlnisem deja: armele cu glonț și cu alice n-au fost legalizate pe principii etice de reducere a suferinței inutile, ci sunt în uz ca urmare a tradiției și a obișnuinței; raportul danez din 2022 spune același lucru cu alte cuvinte: carabina și arma cu alice se folosesc prin convenție, nu pe criterii de eficiență stabilite științific.

Ca să citești corect documentul suedez mai trebuie știut un lucru, scris pe pagina de definiții a consiliului: evaluarea riscului e treaba lui, gestionarea riscului — deciziile — nu intră în mandatul lui. Raportul nu e un „da” sau un „nu” pentru arc și, după propria definiție a consiliului, nici nu poate fi. Tot acolo, consiliul notează că noțiunea de „suferință inutilă”, deși e în legea suedeză, nu are o definiție unitară.

O probă în țarcuri și drumul unei cifre

Suedia a avut totuși o probă cu arcul. Cu aprobarea agenției de mediu, din 1998, federația suedeză a vânătorilor cu arcul a organizat vânători în țarcuri de vânat; sursele dau perioade diferite, între 1998 și 2002. Participanții erau aleși strict — examenul suedez pentru toate armele, cel puțin cinci ani de vânătoare, examenul danez de arc și IBEP — și și-au plătit singuri costurile. După raportul suedez, au fost recoltați 22 de lopătari și 8 mistreți.

Ce circulă sub numele acestei probe e rezumatul federației, o pagină de pe site-ul ei; site-ul nu mai răspunde azi, așa că l-am citit în Internet Archive. Concluzia federației: ca efect, arcul e bine comparabil cu armele permise. Raportul suedez judecă proba mai rece: fiindcă s-a făcut în țarcuri, cu libertate de mișcare limitată pentru animale, e greu să tragi din ea concluzii sigure despre bunăstare, iar raportul federației nu e publicat sau evaluat științific. Federația însăși scrie că o probă în țarc nu se poate compara pe deplin cu vânatul liber și că rezultatele bune se pot explica și prin selecția participanților.

Merită urmărit ce s-a întâmplat cu o cifră. Rezumatul federației dă distanțele parcurse de animale după lovitură și adaugă că ele ar trebui să corespundă unor timpi de sub 20 de secunde în cele mai multe cazuri. Tabelul nu are nicio coloană de timp: cele 20 de secunde sunt o deducție, spusă la condițional. În studiul din Hannover, din 2021, aceeași cifră apare la indicativ — timpii de fugă au fost frecvent sub 20 de secunde. Pe drum, o estimare a ajuns să se citească drept măsurătoare.

Rezumatul federației mai afirmă o rată de rănire „extrem de mică”, fără să dea numărul tragerilor sau al ratărilor. În propriul lui tabel, un mistreț apare ca negăsit.

Germania, 2021: chestionarele și ce nu pot spune

Studiul din Hannover, semnat de Jessica Schmidt și datat mai 2021, e o lucrare de proiect: așa îl numește coperta celei de-a doua versiuni, pe care autoarea apare cu titlul de licențiată. Coperta primei versiuni poartă numele institutului de cercetare a faunei de la școala veterinară de acolo. Nu privește Germania: analizează 430 de chestionare completate între 2011 și 2019 de vânători din zona Madridului, după vânătoarea cu arcul la mistreț în zone urbane și la capră sălbatică în arii protejate, și le compară cu datele daneze. Întrebarea e dacă arcul poate reduce efectivele acolo unde arma de foc nu are voie.

Cifrele: cel mai des s-a tras de la 14–18 m. La 8% din animale a fost nevoie de încă o săgeată, de cuțit sau de armă de foc, mai ales când primul foc plecase de la peste 18 m; peste 23 m, la unul din cinci. Jumătate din animale au fugit până la 40 m, oricare ar fi fost distanța de tragere. Autoarea susține recomandarea de a nu trage de la mai mult de 20 m.

La vârfuri, rezultatul e cinstit neclar. Cu vârf mecanic, animalele au parcurs în medie cea mai scurtă distanță; cu vârf cu două tăișuri, timpul până la prăbușire a fost în medie cel mai scurt. Diferențele, scrie autoarea, au fost mici. Nici literatura pe care o citează nu se înțelege: un studiu leagă mai multe lame de o fugă mai scurtă, altul găsește la vârfurile mecanice rate de regăsire mai bune. Danemarca, între timp, cere prin lege vârf fix la vânatul mare.

Partea cea mai valoroasă e alta: critica chestionarelor. În datele spaniole, autoarea găsește că din 222 de scroafe împușcate una singură apare gestantă, lucru improbabil pentru specie; că răspunsuri din același formular se contrazic; că în 2018 și 2019 toate animalele apar ucise dintr-o singură săgeată, spre deosebire de anii dinainte. Iar despre chestionarele daneze scrie că se trimiteau în februarie–martie și se întorceau până în mai, sub amenințarea pierderii permisului, ceea ce ar fi putut duce la date înfrumusețate. Danezii, în primul lor raport, spuseseră singuri că materialul lor are erori și lipsuri.

Concluzia studiului: în condiții controlate și cu o selecție riguroasă, vânătoarea cu arcul poate fi, posibil, un instrument eficient de reducere a efectivelor în zone urbane sau protejate. Urmată de cererea de studii standardizate, fiindcă chestionarele singure nu ajung.

Norvegia, 2018: rigla, construită pentru glonț

A patra lucrare din lista daneză e un articol din Scientific Reports, din 2018, semnat de Stokke și colegii săi, cu autori din institute din Norvegia, Suedia și Statele Unite. Ideea lui e simplu de spus. Suferința nu se poate măsura direct. Timpul până la pierderea cunoștinței e greu de cronometrat pe teren, fiindcă animalele mari dispar în desiș înainte să cadă. Distanța de fugă, în schimb, se poate măsura, și ea depinde de masa corporală. Autorii dau o formulă pentru distanța așteptată după o lovitură letală și un prag peste care, susțin ei, animalul e rănit, nu lovit mortal.

Lucrarea e despre carabină: modelul pornește de la impactul glonțului. Săgețile apar într-un singur pasaj, și nu la pragul de fugă, ci la partea care estimează cât sânge pierde o rană. Autorii scriu că modelul lor, cred ei, se poate folosi și la răni cu margini tăiate curat, fiindcă rănile făcute de vârfurile late sau de cuțite ar putea reproduce forma tăișurilor, dar că modelarea se poate complica. Pragul de fugă nu e aplicat arcului nicăieri în lucrare.

Articolul conține și fraza care se regăsește apoi, într-o formă sau alta, în toate celelalte: în ciuda interesului și a „bunelor practici” propuse, lipsesc în mod persistent studiile științifice care să cuantifice bunăstarea la mamiferele vânate, începând cu rata de rănire. Stokke și colegii săi o scriu despre vânătoarea cu carabina.

Ce se vede când le pui alături

Cele patru documente au fost scrise de oameni diferiți, în țări diferite, pentru scopuri diferite. Puse unul lângă altul, spun câteva lucruri la fel.

• Aceleași două criterii. Timpul până la pierderea cunoștinței și rănirea — la consiliul danez în 2017, la cel suedez în 2020. Stokke și colegii săi le măsoară prin distanța de fugă.
• Lipsesc studiile, și nu numai pentru arc. Consiliul suedez și Stokke o spun explicit despre carabină; consiliul danez cere să se evalueze și cerințele la armele de foc.
• Niciunul nu spune că arcul e echivalent cu carabina. Cel mai departe merge consiliul danez, cu un „poate”. Singurul document care o afirmă e rezumatul federației, adică al celor care vânează cu arcul.
• Niciunul nu spune nici că arcul e dovedit inferior. Consiliul suedez scrie că o comparație directă nu e posibilă.
• Toate se lovesc de calitatea datelor. Danezii își semnalează singuri erorile, studiul din Hannover le găsește în datele spaniole și le bănuiește în cele daneze, consiliul suedez cere comparații de teren la scară mare.

Dacă se poate spune ceva fără să adaug nimic de la mine, e că întrebarea „arcul e mai bun sau mai rău decât carabina” nu are încă un răspuns în niciunul dintre documentele citite de cei care au hotărât. Iar cei mai prudenți dintre autori cer același lucru: date.

De verificat mai departe

• Evaluarea primei perioade daneze, 1999–2004, la căprior: un raport din 2005 al lui Gejer și Cadwalader și o notă a ministerului danez al mediului din 2009, cunoscute deocamdată doar prin raportul suedez.
• Avizele consiliului norvegian de etică animală din 2001 și 2011, pomenite de suedezi și de danezi.
• Lucrările despre vârfuri citate de studiul din Hannover le-am citit între timp. În lucrarea lui Jørgensen, din 2013, animalele lovite cu vârfuri cu două lame au fugit în medie 66,7 m, cu trei lame 44,5 m, cu patru lame 33,6 m, în timp ce studiul din Hannover îi atribuie 44 m la două tăișuri și 34 m la trei. Iar articolul lui Pedersen, citat cu anul 2012, a apărut în 2014 și acoperă sezoanele 1989–2012.
• Studiul finlandez despre cerbul cu coadă albă, trecut în bibliografia daneză ca raport preliminar, nepublicat.
• Raportul final al probei suedeze, depus la agenția de mediu; am citit doar rezumatul federației.

Read this article in English