O scurtă istorie a vânătorii cu arcul

Cele mai vechi urme

Cele mai vechi urme ale arcului discutate mai jos nu sunt arcuri, ci vârfuri. În peștera Sibudu, în KwaZulu-Natal, Africa de Sud, Lombard și Phillipson au studiat urmele de impact și resturile de pe vârfuri de piatră vechi de circa 64.000 de ani. Concluzia lor e formulată cu grijă: descoperirea „sugerează” că acolo se folosea arcul cu săgeți cu vârf de piatră.

În 2018, Backwell și colegii săi au publicat analiza unui vârf de os din același sit, vechi de circa 61.700 de ani. Urmele de impact și de ardere arată, după ei, că vârful a fost folosit întâi la o săgeată de vânătoare și abia apoi a ajuns într-o vatră.

Pentru Europa, cel mai vechi caz publicat e Grotte Mandrin, în Franța. Metz, Lewis și Slimak au descris în 2023 vârfuri vechi de circa 54.000 de ani. Rezumatul articolului vorbește doar de proiectile propulsate mecanic. În corpul lui, autorii spun că dovezile sunt solide pentru arc numai la cele mai mici vârfuri; pe cele mai mari le-ar fi putut arunca și un propulsor.

Arcuri propriu-zise, din lemn, s-au păstrat în mlaștini. Muzeul Național al Danemarcei descrie resturile a cinci arcuri din lemn de ulm găsite la Holmegård Mose, în Zeelanda, datate în jurul anului 7000 î.Hr. și socotite printre cele mai vechi și mai bine păstrate arcuri din Europa. Tisa nu crescuse încă, pe atunci, în Danemarca.

Omul găsit în 1991 în gheața Alpilor, Ötzi, a trăit acum mai bine de 5.300 de ani. Muzeul de Arheologie din Tirolul de Sud, unde se află, descrie arcul pe care îl avea cu el: o bucată de tisă lungă de 1,82 m, aproape terminată și fără coardă. Tolba conținea 12 tije de săgeată și două săgeți gata făcute.

Arcul în tratatele de vânătoare

În Cartea vânătorii a lui Gaston Phébus, arcul și arbaleta stau printre armele vânătorului. Arcul, scrie Phébus, trebuie să fie din tisă sau din cimișir și să măsoare douăzeci de pumni între cele două găuri în care se prinde coarda.

Când și cum a luat arma de foc locul arcului la vânătoare, în Europa, nu am găsit spus într-o sursă pe care s-o putem cita. Mai jos, la partea despre Europa, stau doar cazurile documentate.

Arcul devine sport: America secolului al XIX-lea

Revista Pennsylvania Heritage descrie United Bowmen of Philadelphia, organizată formal pe 3 septembrie 1828, drept cea mai veche societate de arcași din Statele Unite. Elmer, în American Archery (1917), o numește primul club de tir cu arcul din America despre care există vreo mențiune. Ultimul ei concurs a avut loc în 1858.

Numele legat de revenirea arcului e al fraților Will și Maurice Thompson. Povestea care circulă spune că, după Războiul Civil, ca foști soldați confederați, n-au mai avut voie să poarte arme de foc și și-au făcut arcuri ca să vâneze în Florida. Așa o spun Elmer, în 1917, și Saxton Pope, în 1923. Maurice Thompson o spune altfel în propria carte, The Witchery of Archery (New York, 1878): arcul lung îl învățase „încă în adolescență”, de la un anume Thomas Williams, în nordul Georgiei, iar iarna petrecută cu arcul în Florida a fost cea din 1867–1868. Pope scrie că amândoi frații au luptat în armata confederată și că Maurice a fost rănit; cartea lui Maurice nu pomenește asta.

Cititorii i-au cunoscut din reviste literare, nu din presa sportivă. Nota de la sfârșitul cărții numește „Hunting with the Long-bow”, în Harper’s (iulie 1877), „Bow-shooting”, în Scribner’s Monthly (iulie 1877), și câteva schițe din Florida apărute cu doi-trei ani înainte în Appletons’ Journal.

Pe 23 ianuarie 1879, la Crawfordsville, în Indiana, în biroul primarului, cluburi din opt orașe au înființat National Archery Association, cu Maurice Thompson președinte, după American Archery. Primul „Grand National Tournament” s-a ținut la Chicago, în august același an, cu 89 de arcași. Asociația era una privată, nu un organism de stat.

Ishi și Saxton Pope

Pe 29 august 1911, un bărbat yahi a fost încolțit de câini la marginea orașului Oroville, în California. Muzeul de Antropologie Phoebe A. Hearst îl numește Ishi și arată că și-a petrecut ultimii patru ani și jumătate de viață la muzeul Universității California din San Francisco. A murit în martie 1916. În Yahi Archery (1918), Pope îl numește ultimul supraviețuitor al tribului.

Saxton Pope era medic și l-a cunoscut pe Ishi la spital, ca pacient al lui. Tot în Yahi Archery scrie că el și doctorul J. V. Cooke au început să tragă cu arcul în 1912, „sub îndrumarea lui Ishi”. În Hunting with the Bow and Arrow, Pope spune că Ishi l-a învățat să facă arcuri și săgeți, să tragă și să vâneze „în felul indienilor”. Arcul lui Ishi era din ienupăr de munte, întărit pe spate cu tendoane de cerb lipite cu clei din piele de somon; vârfurile săgeților erau cioplite din obsidian.

Pope mai scrie că, după câteva luni, el și Cooke îl întreceau pe Ishi la țintă, și că Ishi însuși trecuse repede la briceag și pilă, întorcându-se la uneltele de piatră numai când i se cerea o demonstrație.

Pope și Young

Pope a vânat cu Arthur Young, iar la început și cu Will Compton. Hunting with the Bow and Arrow descrie cerbi, urși negri, o pumă în comitatul Tuolumne și urși grizzly în Yellowstone, în 1920, pentru California Academy of Sciences. În Alaska, Young și Jack Robertson au fost plătiți să filmeze. În 1925, Pope, Young și Stewart Edward White plecau spre Africa; istoria clubului descrie o călătorie de cinci luni, cu lei, gazele, gnu și antilope elan.

Cartea a apărut întâi în 1923, la San Francisco, la James H. Barry Co., iar în 1925 la G. P. Putnam’s Sons, la New York și Londra, după fișele Bibliotecii Congresului. Textul de pe Project Gutenberg e cel din 1925, cu capitolul despre Alaska.

Numele celor doi a rămas pe un club. Potrivit istoriei clubului, un program de înregistrare a trofeelor luate cu arcul a pornit în 1957–1958 în cadrul National Field Archery Association, condus de Glenn St. Charles; pe 27 ianuarie 1961 grupul a devenit club și a luat numele a doi dintre cei patru oameni pe care îi socotește la originea lui, Saxton Pope și Art Young. Pope and Young Club se prezintă ca păstrătorul recordurilor pentru vânatul mare nord-american luat cu arcul și ca organizație non-profit de conservare.

Fred Bear

După Outdoor Life (1982), interesul lui Fred Bear pentru arc a pornit de la o demonstrație de tir a lui Art Young la un club Rotary din Detroit. În 1933, Bear și un asociat au deschis un atelier într-un garaj mare, cu 1.200 de dolari în unelte și bani. Primul vânat mare luat de el cu arcul a fost un cerb, în nordul Michiganului, în 1935; în 1947, compania s-a mutat la Grayling, în Michigan. A făcut filme de promovare și a apărut la televiziune, între altele în „The American Sportsman”.

Materialele s-au schimbat și ele. În brevetul lui Bear depus în 1946 și acordat în 1952 apare un strat de fibră de sticlă flexibilă pe fața interioară a unui arc de lemn.

Sezoane și bani

În cronologia statului Wisconsin, la anul 1934, scrie „primul sezon de vânătoare cu arcul la cerb”. Pope and Young Club adaugă, în istoria clubului, că Wisconsin permisese arcul din 1930 și că în 1934 s-a deschis acolo o zonă rezervată arcului. Nicio sursă oficială citită nu spune că ar fi fost primul sezon de acest fel din Statele Unite.

Legea publică 92-558, din 25 octombrie 1972, a pus o taxă de 11% pe arcurile cu forța de tragere de cel puțin 10 livre, pe săgețile de cel puțin 18 țoli și pe piese, accesorii și tolbe, pentru vânzările de după 1 iulie 1974. Banii intră în fondul de refacere a faunei sălbatice creat de legea Pittman-Robertson din 1937.

Arcul compus

Holless W. Allen a depus pe 23 iunie 1966 cererea pentru un arc „cu dispozitive care multiplică forța de tragere”. Brevetul SUA 3.486.495 i-a fost acordat pe 30 decembrie 1969. Anul 1966 e anul cererii, nu al brevetului.

Europa: interdicții și întoarceri

Pentru Europa, documentele citite spun mai ales o istorie juridică, alta în fiecare țară. Detaliile stau pe paginile de țară; aici e doar firul lor în timp.

Dintre cazurile citite, cel mai bine documentat e al Franței. Un articol din revista Faune sauvage (2009) arată că raportorul legii vânătorii din 1844, Franck Carré, socotea că arcul, fiind silențios, favorizează braconajul, și că, în fața Camerei pairilor, pe 16 mai 1843, spunea că se vânează numai cu pușca sau cu câinii. După același articol, vânătorii cu arcul au continuat să vâneze „într-o clandestinitate mai mare sau mai mică”, până când Curtea de Casație a decis, în 1991 și în 1992, că „vânătoarea la tir” nu face deosebire între arma de foc și arma care aruncă săgeți. A urmat arrêté-ul din 15 februarie 1995, iar de la 1 iunie 1995 Franța permite arcul. Federația vânătorilor cu arcul, FFCA, fusese înființată în 1986 de Xavier Péchenart.

În nord, drumul a fost diferit de la o țară la alta. Suedia a interzis arcul în 1938 și îl interzice și azi; într-o probă în țarcuri aprobată în 1998, vânătoarea a putut începe abia în 2001, iar atunci, scrie Svenska Bågjägareförbundet, s-a vânat legal cu arcul „pentru prima dată din anii 1930”. Finlanda l-a permis la vânatul mic prin decretul din 1993, la căprior și castor din 2001 și la copitatele mai mici decât elanul din 2017. Danemarca îl permite din 1999, iar la cerb, lopătar și sika din 2024, după rapoartele despre care am scris în „Ce a măsurat Danemarca, și ce nu”. Estonia l-a interzis în 1995 și în 2002 și l-a readus în 2013; azi îl permite numai la vânatul mic. Lituania l-a permis din 2000 până în 2004 și îl interzice prin lege din 2024.

În sud, Italia are arcul în legea națională a vânătorii din 1992 și lasă regiunile să decidă. România a mers invers: în 2008, Camera Deputaților a votat arcul ca mijloc de vânătoare, iar textul final l-a trecut la braconaj.

Vânătorii cu arcul s-au organizat și peste granițe. Svenska Bågjägareförbundet scrie că World Bowhunting Association s-a înființat pe 27 aprilie 1987, la o reuniune găzduită de asociația daneză, cu reprezentanți din 17 țări. Federația Europeană de Vânătoare cu Arcul a fost înființată, după federația finlandeză, în 2003, de țările nordice, la reuniunea CIC de la Helsinki. Cursul IBEP l-a scris Bill Wadsworth în 1969 pentru o asociație de arcași din statul New York, iar NBEF l-a adoptat formal în 1979. E un curs privat, nu o autorizație de stat.

Ce nu s-a schimbat

Ce urmează e părerea noastră, nu o constatare. Echipamentul s-a schimbat aproape de nerecunoscut, de la ulmul de la Holmegård la brațele laminate cu fibră de sticlă și la arcul compus. Ce ni se pare că a rămas la fel e distanța: arcul cere ca vânătorul să ajungă aproape, iar asta se face înainte de a trage, cu răbdare și cu cunoașterea terenului.

Read this article in English