Primii opt ani

Pe 1 mai 1999, vânătoarea cu arcul a devenit în Danemarca o vânătoare ca oricare alta. Până atunci se vâna cu arcul doar pe autorizații individuale. De atunci, oricine trecea examenul putea ieși cu arcul la căprior, la vulpe, la iepure, la gâscă și la vânatul mic.

Dar libertatea venea cu o condiție, scrisă în ordinul din 1999: să spui ce ai făcut cu ea.

Ce cerea ordinul

Două paragrafe ale ordinului fac tot ce urmează posibil.

Paragraful 16 cerea fiecărui vânător cu arcul să raporteze agenției, până la 1 mai al fiecărui an, cât vânat a împușcat cu arcul în anul de vânătoare trecut, pe un formular trimis de agenție; și să scrie zero, dacă fusese zero. Cine nu trimitea raportul la timp putea pierde autorizația pentru anul următor.

Paragraful 15 cerea ca, la un căprior cu semne sigure de rănire, negăsit în șase ore de lumină, vânătorul să cheme un conducător autorizat de câine de urmă.

Așa s-a născut, din 1999, o arhivă: fișele vânătorilor și, separat, rapoartele conducătorilor de câini. Din ea s-au făcut două socoteli.

Două documente, și de unde le avem

Prima e o evaluare a primilor cinci sezoane, din octombrie 1999 până în ianuarie 2004, semnată de Anders Gejer și Richard Cadwalader pentru asociația europeană a vânătorilor cu arcul. E deci o prelucrare făcută de o parte interesată, nu de stat. Pagina pe care era publicată nu mai există; am citit-o într-o captură a Internet Archive din februarie 2014.

A doua e o notă a agenției daneze pentru consiliul de gestionare a vânatului, pentru anii 1999–2007. O avem doar într-o traducere engleză fără semnătură și fără dată, publicată tot de federația europeană a vânătorilor cu arcul și scoasă apoi de pe site; am citit-o într-o captură din iunie 2022. Originalul danez nu l-am găsit.

Le citează și consiliul științific suedez, în avizul lui din 2021 despre vânătoarea cu arcul.

Ce a numărat asociația

Evaluarea asociației spune că pe lângă raportul anual, fiecare vânător care recolta un căprior completa o fișă specială, și că fișele s-au întors în proporție de 99,4 la sută. Fișa nu apare în textul ordinului; o știm doar de la asociație.

Numerele, pe cinci sezoane: 576 de săgeți trase la căprior, 533 de căpriori recoltați. Unsprezece săgeți au ratat curat, fără nicio urmă de sânge pe săgeata găsită. În 28 de cazuri s-a găsit sânge, pe sol sau pe săgeată, fără ca animalul să fie recoltat: aceasta e rănirea, 4,99 la sută din cele 561 de lovituri. Alte patru cazuri, fără sânge și fără săgeată găsită, au fost adăugate la răniți după regula agenției; cu ele, rănirea urcă la 5,66 la sută.

Câinele de urmă a fost chemat de patru ori. Doi căpriori au fost găsiți, la 30 și la 150 de metri. Al treilea n-a fost găsit de câine, dar a fost găsit mort a doua zi, la 130 de metri. Al patrulea n-a fost găsit niciodată. Și încă un căprior, lovit sus în spate, a căzut paralizat pe loc și a fost înjunghiat; e numărat și el la răniți.

Restul evaluării descrie cum se trăgea. Din cele 576 de săgeți, 565 au plecat dintr-un arc compound, șase dintr-un recurve și cinci dintr-un longbow. 77 la sută din trageri s-au făcut de la cel mult 20 de metri, 79 la sută la animale stând din lateral, 85 la sută la animale nemișcate. La 87 la sută dintre căpriorii găsiți, săgeata trecuse prin animal, și tot 87 la sută au fost găsiți la cel mult 50 de metri de locul lovirii.

Concluzia autorilor e că rata de rănire de 4,99 la sută se potrivește bine cu celelalte feluri de a vâna căpriorul în Europa. Evaluarea nu spune pe ce se sprijină comparația.

Ce urmează e lectura noastră, nu a vreunei surse: tabelele asociației nu se potrivesc până la capăt între ele. Primul adună 31 de animale rănite pe cele cinci sezoane, al doilea 32; diferența e la sezonul 2001/02, cu 8 răniți într-unul și 9 în celălalt. Totalul de 32 e cel din care iese procentul de 5,66.

Ce a numărat agenția

Nota agenției merge pe opt sezoane, până în 2007, și numără altfel. Nu pornește de la fișele de căprior, ci de la raportul anual și de la registrul câinilor de urmă.

În opt ani, vânătorii cu arcul au recoltat 989 de căpriori. Câinele de urmă a fost chemat de 164 de ori. 84 de căutări s-au încheiat cu animalul găsit, 70 fără el, iar 10 au fost verificări după ce vânătorul credea că ratase. Din cele 70 de căutări negative, 29 sunt notate de conducătorii de câini ca „goale”, fără vreun semn că săgeata ar fi atins animalul.

Din aceste cifre, agenția scoate două margini. Dacă fiecare căutare negativă și fiecare verificare ar fi un animal rănit, ar fi 80 la 989 de căpriori recoltați, adică 8 la 100. Dacă se scot căutările „goale” și verificările, rămân 41, adică 4 la 100. Rănirea e, după agenție, între 4 și 8 animale la 100 recoltate.

Mai scoate o cifră, cea care a călătorit cel mai departe: 989 de căpriori recoltați, împărțiți la suma dintre ei, căutările negative și verificări, dau 92,5 la sută. Agenția o traduce așa: din 100 de căpriori la care s-a tras cu arcul, 92 sunt recoltați. Formula pune însă la numitor doar căpriorii recoltați și căutările cu câinele; o tragere după care nimeni n-a chemat câinele nu intră nicăieri.

Ultima comparație e cu celelalte arme. Căutările cu câinele după o săgeată au reușit în 51 la sută din cazuri. În registrul câinilor de urmă din 2004/05, după carabină reușeau 58 la sută, după alice 37 la sută.

Agenția își scrie singură rezervele. Datele de arc sunt încă puține, așa că schimbări mici în numărul căutărilor mișcă mult procentele. Iar arcașii cheamă câinele tot mai des, inclusiv pentru verificări după o tragere îndoielnică, care de cele mai multe ori a fost o ratare; asta coboară rata de succes a căutărilor la arc și poate face arcul să pară mai puțin eficient decât e.

Concluzia ei: nimic nu arată că arcul ar răni mai mult decât celelalte metode, iar rezultatele sunt la un nivel asemănător cu vânătoarea căpriorului cu carabina.

Ce urmează e lectura noastră, nu a vreunei surse: nici numerele de bază nu se potrivesc între cele două documente. Asociația numără 176 de vânători cu arcul în 1999/2000 și 454 în 2003/04; agenția, 348 în 2000 și 453 în 2007. Asociația dă 66 de căpriori recoltați în primul sezon și 106 în al doilea; agenția, 67 și 113. Probabil numără lucruri diferite, dar niciun document nu spune ce anume.

Ce a schimbat

Nota agenției mai spune un lucru, poate cel mai important. În 2001, agenția prezentase consiliului un prim raport de evaluare, cu o bază, în privința rănirii, „foarte mică”. Acel raport, scrie nota, a dus la o revizuire a regulilor, aplicată în 2004: în esență, o energie mai mare cerută săgeții.

Textul oficial confirmă revizuirea. Ordinul din 2004, în vigoare de la 1 ianuarie 2005, l-a înlocuit pe cel din 1999 și a păstrat minimul de 40 de jouli, dar a cerut 70 de jouli pentru săgeata cu vârf mecanic la căprior, vulpe, iepure și gâscă, și pentru vârful bont la vânatul mic. Raportul din 2001 nu l-am găsit.

Evaluarea asociației povestește momentul altfel: studiul de cinci ani, scrie ea, a dus la „permanentizarea” legislației vânătorii cu arcul din ianuarie 2005. Federația daneză a vânătorilor cu arcul vorbește, în istoria ei, de o probă de cinci ani pentru căprior. Ordinul din 1999 nu avea însă nici termen, nici perioadă de probă. Ce s-a întâmplat în ianuarie 2005 a fost un ordin nou, cu reguli mai stricte pentru vârfurile mecanice.

Cum se citește

Cifrele acestea sunt bune, și sunt în același timp cifre de raportare, nu de observație. Le-au scris chiar vânătorii, sub obligația de a raporta. Singura verificare din afară e registrul câinilor de urmă, iar el vede doar căutările la care cineva a chemat câinele.

Comparația cu carabina, în ambele documente, se face pe succesul câinilor de urmă, nu pe un studiu al rănirii la carabină. Un asemenea studiu nu exista în Danemarca nici în 2021, cum scriu rapoartele universității din Aarhus; am povestit asta în „Ce a măsurat Danemarca, și ce nu”.

Iar cele două documente nu numesc același lucru „rănire”: asociația numără sângele găsit, agenția numără căutările fără rezultat. De aceea una dă aproape 5 la sută și cealaltă 4 până la 8. Despre ce se întâmplă când pui alături cifre cu definiții diferite am scris în „Ce înseamnă, de fapt, rata de rănire”.

Ce credem

Paragraful acesta e opinia autorului, nu o constatare a vreunei surse.

Lecția primilor opt ani nu ni se pare cifra, ci drumul ei. Danemarca a permis arcul cu obligația de a raporta, a citit ce s-a raportat, și a strâns regula acolo unde a crezut că e nevoie; legătura dintre raportul din 2001 și regula din 2004 o face chiar nota agenției. Aproape douăzeci de ani mai târziu, la cerb, lopătar și sika, a făcut același lucru cu o probă, o evaluare și o decizie, pe care le-am urmărit în „Cum a hotărât Danemarca”. Credem că acesta e lucrul care merită copiat: nu permisiunea, ci obligația de a măsura care vine odată cu ea.

De verificat mai departe

• Raportul de evaluare al agenției din 2001 către consiliul de gestionare a vânatului.
• Originalul danez al notei 1999–2007 și data ei exactă.
• Rapoartele registrului câinilor de urmă pentru 2004/05 și 2006/07, de unde vin procentele pentru carabină și alice.
• Cine a tradus nota în engleză.

Read this article in English