Limita aleasă

Un eseu din 1949

În vara lui 1949, o revistă a Academiei de Științe din California tipărea un eseu al lui Aldo Leopold, „Wildlife in American Culture”. Apăruse întâi într-o revistă de specialitate, în 1943, și e unul dintre eseurile din A Sand County Almanac.

Eseul lui Leopold spune că uneltele noastre de urmărire a vânatului se îmbunătățesc mai repede decât noi, și că sportivitatea este o limitare de bunăvoie în folosirea acestui armament. Rostul ei: să mărească partea priceperii și s-o micșoreze pe cea a dispozitivelor.

O pagină mai încolo descrie vânătoarea de rațe „model 1949”: un om încărcat de aparatură, care deschide focul de la șaptezeci de yarzi, fiindcă reclamele i-au spus că muniția lui bate departe, și câteva păsări rănite care se duc să moară în altă parte. Apoi scrie că nu toate sporturile au degenerat la fel, și că poate mișcarea arcului cu săgeți și renașterea șoimăritului marchează începuturile unei reacții. Arcul e numit, cu numele, chiar în eseul despre etică.

Nu era o vorbă în vânt. În prefața din 1947, rămasă nefolosită, Leopold povestește că el și familia lui deveniseră vânători entuziaști cu arcul și că aveau nevoie de o baracă drept tabără de bază pentru vânătoarea de cerb. De aceea a cumpărat, „pe nimic”, o fermă părăsită pe râul Wisconsin. E ferma din A Sand County Almanac.

Lisabona, 1942

Cu câțiva ani mai devreme și fără nicio legătură, José Ortega y Gasset scria, la Lisabona, prefața unei cărți de vânătoare a unui vechi prieten — el, care în primele rânduri se declară „abia vânător”. Prologul lui Ortega circulă de obicei printr-o singură frază. În ediția pe care am citit-o, sună așa: „no se caza para matar, sino al revés, se mata para haber cazado” — nu se vânează pentru a ucide, ci, invers, se ucide pentru a fi vânat. O spune despre vânătoarea sportivă, pe care o deosebește de cea făcută pentru hrană. Și pe pagina următoare adaugă ceva ce citatul de pe internet nu mai duce cu el: cu asta nu se rezolvă problema morală a vânătorii.

Argumentul care ne interesează e altundeva. Pe măsură ce arma devenea tot mai eficace, scrie Ortega, omul și-a ales tot mai multe limite în fața vânatului, ca să-i lase acestuia o șansă și să nu încline prea tare balanța dintre vânat și vânător. Dincolo de un anumit prag, vânătoarea nu mai e vânătoare: devine pur și simplu un măcel. Cea mai importantă intervenție a rațiunii, spune el, e tocmai aceea de a se înfrâna pe sine. Omul trebuie să intre în joc „cu handicap”. Există, în vânătoarea ca sport, „o renunțare cu totul liberă a omului la supremația umanității sale”.

Ortega nu e sentimental. Scrie limpede că a-i lăsa vânatului șansa lui nu e o curtoazie de cavaler al Mesei Rotunde: cine vrea să vâneze nu are încotro. Și că nu ține de esența vânătorii să fie reușită — dacă efortul vânătorului ar izbuti de fiecare dată, n-ar mai fi vânătoare, ar fi altceva.

Aceeași idee apare, mai simplu, la oamenii despre care am scris în „O scurtă istorie a vânătorii cu arcul”. Cartea lui Pope, din 1923, spune că uciderea vânatului a devenit prea ușoară, că ocrotirea lui cere „o limitare a armamentului” și că am face bine să ne întoarcem la arc. Cu o jumătate de secol înainte, cartea lui Thompson râdea de pușca cu alice care aruncă sute de alice într-o pasăre: „iată ce marjă pentru o imprecizie încununată de succes”. Pope are însă și onestitatea de a încheia altfel: nu acestea sunt motivele pentru care tragem cu arcul. O facem pentru că îl iubim, „iar acesta nu e un motiv”.

Ideea nu e doar a arcașilor și nu e doar americană. Poziția federației germane a vânătorilor cere o „autolimitare” a vânătorului și scrie că ceea ce e tehnic cu putință nu are voie să ducă la decăderea vânătorii în simplă tragere în ținte vii. Iar codul camerei maghiare îl citează pe Kálmán Csathó: dacă toate șansele sunt de partea vânătorului, izbânda nu aduce nicio bucurie.

Fără spectatori

Mai e un lucru pe care Leopold și Ortega îl spun amândoi, fără să fi știut unul de altul. Apropierea e a noastră.

Leopold: o virtute aparte a eticii vânătorului e că el nu are, de obicei, niciun spectator care să-i aplaude sau să-i dezaprobe purtarea. Orice ar face, e dictat de propria conștiință, nu de o mulțime de privitori. Ortega: vânătorul care primește morala sportivă îi împlinește poruncile în cea mai mare singurătate, fără alți martori decât piscurile, norul, stejarul și animalul care trece.

E o idee frumoasă, și are un răspuns. Articolul Ericăi von Essen din 2020, de la universitatea suedeză de științe agricole, scrie că vânătoarea folosește o resursă publică, vânatul, și că de aceea regulile de purtare nu pot fi lăsate cu totul în seama vânătorilor: ei trebuie să dea socoteală public. În studiul ei din 2018, făcut pe treizeci și nouă de interviuri cu vânători suedezi, susține că orice etică vânătorească are o gramatică convenită în comun, care trece dincolo de morala unui om într-o clipă anume.

Leopold nu ar fi fost, poate, în dezacord. Chiar în pagina în care laudă lipsa spectatorilor scrie și reversul: respectarea de bunăvoie a unui cod etic îi înalță vânătorului respectul de sine, dar nesocotirea lui de bunăvoie îl degradează și îl strică.

Exemplul îl ia de acasă. Numitorul comun al tuturor codurilor vânătorești, scrie el, e să nu risipești carnea bună. Și totuși vânătorii de cerb din Wisconsin, în căutarea unui mascul pe care au dreptul să-l împuște, ucid și lasă în pădure cel puțin o femelă, un pui sau un sulițar la fiecare doi masculi scoși legal. Cu alte cuvinte, jumătate dintre vânători trag în orice cerb până cade unul legal, iar celelalte animale rămân unde au căzut. Leopold numește asta „un fapt demonstrabil”, fără să arate în text de unde are cifra. O asemenea vânătoare, încheie el, nu numai că nu are nicio valoare socială, ci e un adevărat antrenament pentru stricăciune morală și în alte privințe. De aici trage o concluzie: spre deosebire de celelalte două feluri de valoare despre care vorbește eseul, experiența etică poate avea și valoare negativă.

Leopold nu leagă el însuși exemplul de lipsa spectatorilor. Legătura o facem noi. Dar cele două fraze stau la câteva rânduri una de alta: conștiința fără martori e o virtute acolo unde există, iar acolo unde lipsește, nimeni nu află.

Corectitudine față de cine?

Obiecția cea mai grea la ideea limitei alese nu vine de la adversarii vânătorii. Vine de la un filozof care o apără.

Lawrence Cahoone, într-un articol din 2009 care susține că vânătoarea e un bine moral, notează într-o notă de subsol că fair chase și suferința minimă pot intra în conflict: a micșora șansa de reușită a vânătorului poate mări posibilitatea rănirii. Ținta, scrie el, e un echilibru între felul bun de ineficiență — greutatea de a ajunge la o ocazie de tragere care se poate face — și felul bun de eficiență: trageri care aduc o moarte rapidă.

Sociologii spun același lucru mai tăios. Von Essen și Hansen întreabă: corectitudine față de cine? Din punctul de vedere al animalului, scriu ei, o carabină puternică de aproape poate însemna mai puțină suferință decât o vânătoare care duce fair chase-ul la extrem, „folosind poate arcul cu săgeți”. Codul acesta pare uneori să se fi desprins de grija pentru animal și să se învârtă în jurul îndemânării și al respectului dintre vânători. Arcul e la ei un exemplu într-un argument, nu un rezultat: studiul e făcut pe douăzeci și opt de interviuri cu vânători suedezi cu arma de foc. Von Essen și Allen pun arcul compound printre „armele reci” care „ar putea prelungi” suferința animalului — tot o presupunere, preluată de la alt autor.

Și e poziția unora dintre membrii consiliului danez de etică animală. În avizul danez din 2017, consiliul se împarte: unii membri sunt din principiu împotriva elementului sportiv al vânătorii și văd arcul ca forma în care acest element e cel mai vizibil. Am scris despre aviz în „Ce s-a citit înainte de a se hotărî”. Aici e de observat un singur lucru, și observația e a noastră: ceea ce Ortega și Leopold numesc virtute e exact ceea ce acești membri numesc problemă.

A doua obiecție privește arcul însuși. Pentru articolul Ericăi von Essen din 2020, arcul compound poate părea străvechi, dar e „o piesă sofisticată de aparatură din fibră de carbon”, vândută vânătorilor care vor ultima tehnică; vânătoarea cu arcul e, în cuvintele ei, un „atavism”. McTee și colegii săi, scriind în 2026 despre tragerea cu carabina la sute de metri, notează că grija nu se oprește la carabină: echipamentul de arc, numit uneori primitiv, îngăduie celor pricepuți trageri tot mai lungi. Cahoone răspunde că aproape toate progresele tehnice țin de comoditate și siguranță, nu de eficacitate; e părerea lui, nu o măsurătoare.

Leopold văzuse întrebarea și n-a pretins că are răspunsul. Nu pretind că știu, scrie el, unde e linia dintre dispozitivele legitime și cele nelegitime; folosesc și eu multe lucruri făcute în fabrică. Și totuși trebuie să existe o limită.

Ce a evaluat, de fapt, literatura de bunăstare

Cei care judecă metodele de ucidere după ce pățește animalul au un instrument. Modelul australian, publicat de ministerul agriculturii pentru metodele de control al animalelor dăunătoare, notează fiecare metodă pe două axe: timpul până la pierderea conștienței și nivelul suferinței până atunci. Unde există îndoială, ea se acordă animalului. Prima axă e primul dintre cele două criterii la care au ajuns, fiecare pe drumul lui, consiliul danez și raportul suedez.

Hampton și colegii săi, într-o recenzie din 2021 despre cum se testează tragerea în animale sălbatice, scriu că plasarea loviturii poate cântări mai mult decât oricare altă variabilă, și că cine nu poate grupa constant mai strâns decât ținta anatomică, la o distanță realistă, nu e recomandabil să tragă astfel în animale vii. Mai scriu un lucru rar spus de oameni de știință: pragul de la care o metodă e „acceptabilă” e o judecată de valoare. Cineva poate socoti destul ca trei sferturi din animale să-și piardă imediat conștiența; altcineva cere nouăzeci și cinci la sută.

Arcul nu e în recenzie. Hampton și colegii săi îl scot din discuție pe față, spunând doar că i se aplică unele principii asemănătoare.

Acolo unde literatura aceasta pomenește totuși arcul, o face în treacăt. Modelul australian îl numește o dată, drept termen de comparație — „o metodă socotită mai puțin umană decât împușcarea” —, cu o singură trimitere, la un articol din 2005 pe care noi îl avem numai ca rezumat. Un articol danez-american din 2020 scrie că vânătoarea cu arcul „pare să mărească riscul unei morți lente și dureroase”, cu o singură trimitere, la un articol din 1979, și pe aceeași pagină că datele despre rănire sunt încă insuficiente. Trei texte, cu cel al lui von Essen și Allen; niciunul cu date proprii despre arc.

Asta nu înseamnă că au sau că n-au dreptate. Înseamnă că întrebarea n-a fost pusă cum trebuie. Ce s-a măsurat cu adevărat, și cât de puțin, am scris în „Ce a măsurat Danemarca, și ce nu”. Iar raportul suedez adaugă ceva ce se uită ușor: nici armele de foc n-au fost legalizate pe principii etice, ci prin tradiție, iar comparațiile directe între arme nu sunt posibile, fiindcă studiile lipsesc și de o parte, și de alta.

Cititorul nostru

Într-un articol din 2020 despre turismul de vânătoare, Lara Tickle și Erica von Essen descriu un vânător pe care îl cunoaștem. Articolul trece prin literatura despre turism și numește șapte „păcate”, adică șapte împrejurări în care omul plecat de acasă își îngăduie ce acasă n-ar face. Autoarele spun de la început că nu judecă vânătoarea. Le interesează purtările pe care vânătorii înșiși le resping.

Unul dintre păcate poartă numele proverbului: la Roma, fă ca romanii. Acasă, scriu ele, vânătorii nu sunt deloc relativiști. Sunt iuți în a osândi obiceiurile altor culturi vânătorești, de la folosirea câinilor la felul de a ucide. În vacanță, asprimea aceasta slăbește. Vânătorul încearcă tehnici care acasă sunt neetice sau ilegale, și autoarele dau un singur exemplu, între paranteze: vânătoarea cu arcul. Necunoscând obiceiul locului și vânatul de acolo, el poate face animalului mai mult rău decât se așteaptă. Cine nu e obișnuit cu o armă și o folosește ca să se potrivească obiceiului locului își mărește marja de greșeală. La un animal cu anatomie și purtare necunoscute, principiul uciderii rapide e în primejdie „când lipsesc antrenamentul și cunoașterea”.

Turistul, mai scriu ele, e un vizitator fără legătură cu locul. Nu răspunde de felul în care sunt gospodărite terenul și vânatul, fiindcă grija aceasta o are organizatorul pe care îl plătește. Încheierea articolului e simplă: oricât de aparte ar părea spațiul vacanței, vânătorul are acolo aceleași răspunderi morale ca oriunde, și fiecare vânător e, fără să vrea, un ambasador al vânătorii.

E un risc numit, nu măsurat. Articolul e o trecere în revistă fără date proprii și nu spune câți vânători fac asta, nici cu ce urmări. Se cuvine spus și de unde e scris: Lara Tickle semnează de la universitatea suedeză de științe agricole, Erica von Essen de la institutul norvegian de cercetare a naturii, iar cercetarea e finanțată de agenția suedeză de mediu. Și în Suedia, și în Norvegia arcul e interzis, așa că pentru ele „ilegal acasă” e o simplă constatare.

Pasajul descrie însă exact situația unui vânător din România, unde arcul e interzis, care vânează cu arcul în altă țară: o armă cu care acasă nu are voie să vâneze și, poate, un vânat pe care nu-l cunoaște. De luat aminte e și condiția din fraza lor. Primejdia nu e pusă pe seama armei, ci pe seama lipsei de antrenament și de cunoaștere.

Ce crede lumea

Leopold scria că vânătorul nu are spectatori. Are, doar că stau în altă parte.

În studiul danez despre motive, o mie o sută treizeci de vânători și un eșantion al publicului au primit aceeași listă de treisprezece motive. Vânătorii au spus cât contează fiecare pentru ei; publicul, cât crede că ele contează pentru vânători. Pe o scală de la unu la patru, publicul a dat „sportului” 3,19, iar vânătorii 2,20. „Trofeului”, 2,77 față de 1,75. „Emoției”, 3,00 față de 2,43. Pentru puțin peste jumătate din public motivul vânătorului nu schimbă mare lucru; dar dintre cei cu o atitudine foarte negativă față de vânătoare, mai mult de o treime spun că motivul contează foarte mult. Studiul nu întreabă nimic despre arc sau despre vreo metodă.

Despre metodă întreabă sondajele americane, și trebuie citite cu grijă, fiindcă sunt comandate de organizații ale sectorului. În raportul american din 2019, făcut pe trei mii de interviuri telefonice, vânătoarea „pentru carne” e aprobată de 84% dintre americani, „pentru sport” de 50%, „pentru provocare” de 41%, „pentru trofeu” de 29%. Vânătoarea cu arcul e aprobată de 80% — dar arma de foc nu era pe lista de metode, deci cifra spune doar că arcul e cel mai bine văzut dintre cele șapte metode întrebate. În raportul din 2023 arma de foc apare: arcul are 69%, arma de foc 66%, iar raportul notează singur că aprobarea arcului a scăzut.

În Europa n-am găsit niciun sondaj care să întrebe despre arc. Cele două sondaje mari din ultimii ani vin din tabere opuse — un sondaj comandat de federația europeană a vânătorilor, în cinci țări, și unul comandat de organizații de protecție a animalelor, printre locuitori de la țară din zece țări, între care România — și niciunul nu pomenește arcul.

Ce credem

Partea de mai jos e opinia noastră, nu o constatare.

Cele două jumătăți ale articolului nu se contrazic, pentru că nu vorbesc despre același lucru. Ortega, Leopold și Pope vorbesc despre vânător: despre ce face din el limita pe care și-o pune. Consiliile de etică și veterinarii vorbesc despre animal: despre cât durează și cât doare. Un vânător cu arcul care răspunde numai la prima întrebare n-a răspuns la nimic din ce i se reproșează.

Credem că nota de subsol a lui Cahoone e locul în care cele două se întâlnesc. Limita aleasă e de apărat numai dacă e dusă până la capăt: greutatea stă în a ajunge la o tragere care se poate face, nu în a face o tragere grea. Handicapul e drumul până la animal. La capătul lui, fie focul e sigur, fie nu se trage. Cum arată asta pe hârtie, acolo unde cineva a scris-o, am arătat în „Ce scriu codurile”.

Și mai credem că e bine de știut cât de puțin se știe.

Literatura care judecă arcul cel mai aspru o face în trei fraze. Modelul australian îl pomenește o dată, ca termen de comparație, cu trimitere la un articol din 2005. Articolul danez-american din 2020 are o frază, sprijinită pe un articol din 1979, și recunoaște pe aceeași pagină că datele despre rănire nu ajung. A treia e o presupunere luată de la alt autor. Niciunul dintre cele trei texte n-a măsurat ceva despre arc. Iar recenzia care se ocupă chiar de felul în care se testează tragerea în animale sălbatice îl lasă pe dinafară.

Literatura care îl apără cel mai frumos e din 1923, 1942 și 1949. Pope, Ortega și Leopold scriu despre vânător, nu despre animal. Nu măsoară nimic și niciunul nu pretinde că o face. Cine îi citează ca răspuns la întrebarea „cât durează și cât doare” răspunde la altă întrebare.

Între ele stă puținul care s-a măsurat, despre care am scris în „Ce a măsurat Danemarca, și ce nu”. Tot între ele stă observația raportului suedez că o comparație directă între arme nu se poate face, fiindcă studiile lipsesc și de o parte, și de alta. Nici despre ce crede publicul european despre arc n-am găsit vreun sondaj.

Din toate acestea nu iese că arcul e crud și nu iese că nu e. Lipsa datelor nu e un argument pentru nimeni. Iar ziua în care datele vor exista nu va închide discuția: Hampton și colegii săi spun limpede că pragul de la care o metodă e „acceptabilă” rămâne o judecată de valoare. Cifrele pot spune cât. Cât e destul hotărăsc oamenii.

Cine spune azi, de o parte sau de alta, că lucrurile sunt lămurite nu a citit ce s-a scris.

Read this article in English